“Cu fiecare zi sîntem mai singuri. Ce grea si ce usoara trebuie sa fie ultima!”

“Lirismul absolut As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine cu toata energia si cu toate continuturile sa curg sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita distrugerea mea sa fie opera mea creatia inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sas ma topesc in lume si lumea in mine sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta cand avantul duce la nimic iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita luea aceasta si flacarile lui mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia sa provoace voluptati crepusculare complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sunt necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal.”

“Ce importanta ar avea însa sa stim pe cine a pierdut, cînd stim prea bine ce a pierdut si unde duce aceasta pierdere.”

“Refuzul divin al pământului pleacă dintr-o nemângâiere sfâşietoare, pe care o putem îndulci cu o acceptare disperată a lumii. Din moment ce-mi este interzisă gloria cerească, trebuie să-mi fie indiferent că aici, jos, voi ajunge ministru sau paznic de bordel.”

“Cine sa te vindece de tine? O tînara fata? Dar cine-i darnic pîna la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte?”

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”

“Doamne! Ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sînt prea mîndru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie. Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţara aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. Alte popoare şi-au trăit începuturile naiv, inconştient, nereflectat, trezindu-se din somnul materiei la viaţa istorică printr-un insensibil proces, cu o evoluţie naturală, cu o lunecare insesizabilă. Noi, dimpotrivă, ştim şi trebuie să ştim că începem, sîntem obligaţi a avea luciditatea începuturilor de viaţă, conştiinţa vie şi reflectată a aurorei. Trezirea noastră la viaţă coincide cu o dilatare de perspectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor. De nu vom avea atîta tărie în conştiinţă pentru a da directive vieţii noastre fragile, nu vom face niciodată istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduţi sîntem. Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decît că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întîia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent. (Şi în sens peiorativ.) Fiecare reedităm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr-un mare somn istoric.”