“Dacă ar exista un acces direct la bucuria mistică, la jubilarea în Divinitate - fără a fi silit să parcurgi drumul spinos al experienței întregi și toate antecedentele chinuitoare ale extazului -, atunci soluția terestră a fericirii ar fi la îndemâna oricui. Cum un astfel de acces nu există, suntem condamnați a urca o scară, fără a-i atinge vreodată ultima treaptă.”

“Nu cunosc pe nimeni mai inutil şi mai inutilizabil ca mine. E un fapt pe care ar trebui să-l accept pur şi simplu,fără să mă consider cîtuşi de puţin mîndru pentru asta. Dacă nu va fi aşa, conştiinţa inutilităţii mele nu-mi vaservi la nimic.”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“Cine n-a făcut pact cu diavoluln-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu.Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit.Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii deel. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiudecît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şide cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce…Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luatde pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentrua predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiardacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi esteimposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul luiDumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sausă-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-arfi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos aregretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfaideile sale.”

“Numai în unilateralitate există tragedie, numai un om care se aruncă într-o direcţie până la capăt, fără spirit critic, beat de fiorurile propriei lui izolări, numai acela poate îndura ceea ce înţelegerea altora niciodată nu va atinge. Şi pentru ce atâta înţelegere? Este atât de comod să înţelegi totul, încat oamenilor acestora să nu le acordăm nici măcar dispreţul. Să ai curajul fanatic de a înfrunta irezolvabilul şi să violezi, într-o furie oarbă, ireparabilul, să fii atât de absurd, încât gândurile tale să danseze într-un desfrâu, să se înalţe ca focuri în depărtate întunecimi. Cât risc este într-un gând — este altă întrebare pentru adâncimea acelui gând. Ori murim pe gândurile noastre, ori renunţăm la a mai gândi. Dacă, a gândi nu este un sacrificiu, atunci pentru ce să mai gândim? Numai întrebările grele, irezolvabile şi ultime, să ne fie întrebările noastre. La celelalte răspund profesorii; căci de aceea sunt plătiţi. Dacă viaţa, suferinţa, moartea, destinul sau boala şi-ar găsi o soluţie, sau dacă le-am epuiza în înţelegere, ar mai avea rost să mai gândim?”

“Isus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Isus n-a suferit decât ca om — şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Isus n-a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!”

“Astă-noapte m-am gîndit la doi colegi de liceu, de origine ţărănească, extrem de săraci: unul a devenit popă de ţară, celălalt a făcut şcoala militară. Or mai fi trăind ? Habar n-am. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la ei este un lucru inexplicabil care mă frapase încă din timpul şcolii: amîndoi ştiau totul fără să înveţe. Erau la fel de buni la toate materiile, înţelegeau din prima orice detaliu ştiinţific şi îşi aminteau perfect toate fleacurile pe care le puteau debita profesorii. Erau nu mai puţin dotaţi pentru limbi, deşi niciunul din ei nu avea nici cel mai mic talent literar. Talentele lor erau de domeniul cunoaşterii: tot ce putea fi ştiut, ştiau fără niciun efort, îi invidiam, eu care nu eram capabil decît de divagaţii literare. Gîndindu-te la ei, ai fi tentat să dezgropi teoria reminiscenţei: s-ar spune că-şi aminteau tot ce ştiau, de vreme ce nimic nu-i costa nici cel mai mic efort. Napoleon, care-a purtat 60 de bătălii, a spus că la ultima dintre ele nu ştia despre arta războiului mai multe decît la prima. Era şi cazul colegilor mei... în prima zi cînd au intrat în clasă, veniţi din satul lor, ştiau tot ce era de ştiut, adică trebuia doar să li se amintească ce purtau în ei; să înveţe însă, în sensul propriu al cuvîntului, nu, la asta nu s-ar fi înjosit niciodată.”