“De câte ori timpul este suspendat, iar conștiința se epuizează în percepția spațiului, o dispoziție eleatică pune stăpânire pe noi și atunci înmărmurirea lucrurilor anulează amintirile într-o clipă veșnică. Privești spre tot și totul nu pare decât o așteptare inutilă și fără de sfârșit.”
“De multe ori asociem o viață cu un sentiment de o clipă, cu un anume ton, chiar dacă sentimentul e trecător și nu se mai întoarce niciodată. Poate că atunci singurul sens al vieții rezidă în clipa ce trece cu iuțeală pe lângă noi.”
“Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...”
“Cuvintele sunt poduri de legătură, poduri ce leagă și unifică și, de aceea, într-o biografie alcătuită din cuvinte, totul e foarte bine ordonat, logic si coerent. Dar viața nu-i făcută din cuvinte de legătuă. Ceea ce există sunt doar întâmplările, iar întâmplările nu fac decât să ne îndepărteze unii de alții. O împrejurare urmeaza alteia, și nu ne mai întâlnim niciodată.”
“Cei ce afirmă că omul Renașterii simțea, cugeta și acționa ca noi se înșeală enorm. Dimpotrivă, noi avem obiceiul de-acum multisecular de a refula în noi înșine tot ceea ce constituia imagine a lumii la omul Renașterii, până într-atât încât acesta se confundă cu „umbra” noastră, cu ceea ce învățat, prin educație, să extirpăm și să mutilăm din noi înșine. Adăpostim încă în noi un frate debil, din pricină că nu ne putem debarasa complet de el. Dacă el este caricatura noastră - de vreme ce acumulează într-însul trăsăturile noastre cele mai infantile și mai ridicole -, să încercăm pentru o clipă să ne punem în locul lui: firește, este foarte probabil ca el să nu aibă despre noi o imagine mai măgulitoare decât aceea pe care ne-o facem noi despre el. Dar orice comunicare este imposibilă, iar barierele de vârstă nu se ridică niciodată. De aceea, e mică speranța că într-o zi ne-am putea înțelege și strânge mâna. Dar e încă și mai redusă posibilitatea ca acest oaspete neliniștitor din profunzimile noastre să dispară vreodată. În lipsa putinței de a ajunge la o înțelegere cordială, trebuie să învățăm a-l privi fără prea multă superioritate. Căci noi am pierdut ceea ce el avea, iar el nu are ceea ce noi am cucerit. Până la urmă, aceste cantități sunt egale. Dacă noi am realizat câteva dintre dorințele cele mai arzătoare ale imaginației sale, nu trebuie să uităm că am distrus tot pe-atâtea ș că acestea s-ar putea vădi irecuperabile.”
“Iubirea e banală. Îți provoacă o intoxicație chimică foarte asemănătoare cu aceea dată de o reușită mult așteptată sau de mersul cu mare viteză. În acele momente, nu mai ținem cont de nimic și ne concentrăm doar asupra propriei noastre delectări; viața de zi cu zi ne este distorsionată și devenim iraționali: ne simțim fericiți și ni se pare că totul este posibil.”