“De câte ori timpul este suspendat, iar conștiința se epuizează în percepția spațiului, o dispoziție eleatică pune stăpânire pe noi și atunci înmărmurirea lucrurilor anulează amintirile într-o clipă veșnică. Privești spre tot și totul nu pare decât o așteptare inutilă și fără de sfârșit.”

“Precum iubești cărțile pe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet - așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul.N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșnicie a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății - și câte tronuri ale sufletului...Când aerul și-a suspendat neliniștea și nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci știu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealității. Doar spuma - actualitate a nimicului - continuă ca o străduință spre ființă...Nici unul n-avem putințe mai mari decât să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supraviețuiască odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cărțile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A ști toate valurile...”

“Un cer ca o boltă unei inimi dezolate...Parcă toate singurătățile au purces spre înălțimi și s-au oprit în drum ca tristețea muritorilor să se mângâie în contemplarea lor. Singurul cer ce te poate dispensa de mare și care te invită să mori frumos și nefericit.”

“Nu simţim în melancolie cum sufletul ni se deschide sub chemări vagi? Şi nu sunt aceste chemări presimţiri de plăcute nelinişti, şi nu este dulce aroma plecată din destrămarea noastră? Căci sufletul ni se deschide într-o voluptuoasă destrămare, într-un indefinit mângâietor, într-o aspiraţie spre vag, fără ca să ne doară, cât de puţin, această destrămare. Nu simţim, dimpotrivă, delicii virginale, suavităţi intime, extaz într-o lume de culori ireale, ca-ntr-o grădină cu flori care îşi întind petalele în nesfârşit? Şi nu ne încântă, în farmecul de destrămare plăcută a melancoliei, singurătăţi sonore ce cresc din nesfârşit, evoluează în tot, se izbesc de lucruri şi revin apoi, în mănunchiuri sonore, într-un reflux insensibil spre nesfârşirea din care au plecat, spre tăcerea din care a purces fiinţa? Singurătăţile au atâtea glasuri pentru cei care au prea multe de spus pentru a mai putea vorbi!”

“Mă întreb: când vor înceta oamenii să se întrebe? Când vor renunţa definitiv la teorie şi la mister? Ceea ce este îmi pare a fi neutru aparenţei şi esenţei. Neesenţialul a fost totdeauna definit în opoziţie cu moartea. Toţi gânditorii, cu voia sau fără voia lor, au asimilat esenţa morţii. Aparenţele au constituit în ochii lor tot ceea ce vrea să se facă independent de moarte. Ultimul gând al fiecărui om desfigurează viaţa în iluzie.De câte ori separi lumea în aparenţe şi esenţe, te declari implicit împotriva vieţii. Din orice gen de gândire, ea n-are decât ce pierde. Prejudecata esenţialului este cultul morţii. Când vom distruge categoriile gândirii şi ne vom ataşa lumii printr-un mod cu totul altul, numai atunci vom putea sfărâma acest cult şi această prejudecată. Aparenţe — esenţe, este o dualitate catastrofală. Întâia diferenţiere făcută în lume a fost un atentat de care nu trebuie făcut numai spiritul responsabil. Îmi pare că tot procesul viitor al umanităţii nu va fi decât o recâştigare a amăgirilor.”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“De unde derivă adâncimea iubirii, dacă nu din negaţia cunoaşterii? Ceea ce în cunoaştere e plat, iubire devine absolut. Orice cunoaştere obiectivă e plată; e o punere în relaţii prin care obiectele îşi pierd valoarea. Cunoaştem un lucru pentru a-l face ca pe celelalte; cu cât cunoaştem mai mult, cu atât realitatea devine mai comună, mai vulgară şi mai plată, deoarece cunoaşterea nu salvează niciodată nimic, ci distruge progresiv în fiinţă. Există, în orice cunoaştere obiectivă, care consideră lucrurile din afară, le încadrează în legi şi le pune în relaţii, care înţelege totul şi încearcă să explice totul, o tendinţă distructivă, iar când pornirea spre cunoaştere devine pasiune, ea nu este decât o formă de autodistrugere. Iubim în măsura în care negăm cunoaşterea, în măsura în care ne putem abandona absolut unei valori, făcând-o şi pe aceasta absolută. Şi dacă nu ne-am iubi decât dorinţa noastră de iubire sau iubirea noastră, în acest avânt nu este mai puţină negaţie a cunoaşterii. Cunoaştem cu adevărat numai în momentele când nu vibrăm intern, când nu ardem, când nu ne putem ridica la un înalt nivel psihic. Diferenţa aceasta de nivel psihic între cunoaştere şi iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot vieţui niciodată împreună. Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare; apariţia lor se datoreşte unui minus de iubire. Când ajungi uneori să-ţi dai seama din afară, cu o perspectivă obiectivă, că femeia care-ţi şerpuieşte ca o obsesie întreaga ta fiinţă, care a crescut organic în tine, seamănă cu oricare alta ca adâncime sufletească, sau când înţelegi că zâmbetul ei nu e unic, ci perfect reversibil, când o poţi încadra în rândul celorlalte şi găseşti explicaţii generale pentru reacţiile ei individuale, atunci cunoaşterea a suplinit dureros elanurile iubirii. Iubirea este o fugă de adevăr. Şi iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul. Iubirea împotriva adevărului, iată o luptă pentru viaţă, pentru propriile extazuri şi pentru propriile greşeli. Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. Şi în iubire nu putem cunoaşte, fiindcă persoana ce o iubim actualizează, numai, un potenţial lăuntric de iubire. Realitatea primordială şi efectivă este iubirea din noi. Pentru aceasta iubim. Iubesc iubirea din mine, iubesc iubirea mea. Femeia este pretextul indispensabil care-mi aduce într-un ritm intens pulsaţiile timide ale iubirii. Nu poate exista o iubire pur subiectivă. Dar, între abandonarea în experienţa voluptuoasă a iubirii ca stare pură şi abandonarea în culmile unei alte fiinţe, întâia este cea primordială. Iubim o femeie fiindcă ne este scumpă iubirea noastră. Singurătatea sexelor şi lupta sălbatică între bărbat şi femeie îşi au izvorul in această interioritate a iubirii. Căci în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată, încât ceea ce este în noi cu adevărat trăire erotică pură, elan subiectiv, ne pare a veni din afară, desprinzându-se din prezenţa fizică a persoanei iubite. Numai iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului, numai aceasta se prezintă ca stare pură. Atunci ai priză directă pe adânca ei interioritate, atunci trăieşti iubirea ca iubire, adâncindu-te în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptuos, care face suferinţele fluide, le topeşte ca într-o iluzie.”