“Destinul e-o amînare continuă a sinuciderii.”

“Istoria universală nu e altceva decât o repetare de catastrofe în aşteptarea unei catastrofe finale.”

“Eu unul cred că o carte trebuie să fie realmente o rană, trebuie să răscolească într-un fel sau altul viaţa cititorului. Când scriu o carte, ideea mea e să trezesc pe cineva, să-l biciuiesc.”

“Că s-a spus totul, că nu mai e nimic de spus — o ştim, o simţim. Dar ceea ce simţim mai puţin e că această evidenţă conferă limbajului un statut straniu, chiar îngrijorător, care-l eliberează. Cuvintele sunt în sfîrşit salvate, pentru că au încetat să trăiască.”

“Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, în-cât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz’’. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale, să facă din existenţa ta o surpriză continuă, o nelinişte ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presen-timente, de meditaţie, de ură şi de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum ni-meni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Exis-tenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului. Toţi oamenii care n-au un destin şi care nu pot deveni „cazuri" calcă sigur în existenţă, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele fiinţei lor. Acel om, însă, care e un „caz" este pentru el însuşi o nelinişte absolută şi un prilej de nelinişte pentru alţii; în el, tremurul individuaţiei este o halucinaţie,un extaz, o reverie sau o explozie, o creaţie infinită, un nimic ce devine fiinţă. Şi atunci i se pune aceluia ultima întreba-re: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.”

“Am abuzat de cuvîhtul dezgust. Dar ce alt termen să aleg pentru a indica o stare în care exasperarea e neîncetattemperată de plictiseală, iar plictiseala de exasperare ?”

“Am întors spatele filozofiei cînd mi-am dat seama că e cu neputinţă să descopăr la Kant vreo slăbiciune omenească, vreo urmă adevărată de tristeţe; la Kant şi la toţi filozofii. In raport cu muzica, cu mistica şi poezia, activitatea filozofică e hrănită de o sevă sub¬ţiată şi de o profunzime suspectă, care nu-i ademe¬neşte decît pe oamenii timizi sau căldicei. De altfel, filozofia — nelinişte impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice — e soluţia tuturor celor care fug de exuberanţa corupătoare a vieţii. Aproape toţi filo¬zofii au sfîrşit bine: iată supremul argument îm¬potriva filozofiei. Sfîrşitul lui Socrate însuşi nu are în el nimic tragic: e o neînţelegere, sfîrşitul unui pedagog — iar Nietzsche s-a prăbuşit doar ca poet şi vizionar: el şi-a ispăşit extazele, nu raţionamentele.”