“Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, decîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.”

“Nu. Nu ma întelegi. De ce lasa el sa existe boala si bolnavi? Din doua una:ori e rau, ori nu prea e cine stie ce de capul lui.”

“Binecuvantati cei ce sunt binecuvantati numai de boli de boli clasificabile. Binecuvantati saracii, bolnavii, cei tradati in iubire, caci cei din jur stiu macar ce-i cu ei si le vor asculta cu simpatie vaicarelilor. Dar intelege oare suferinta exilului cel ce nu a indurat-o?”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“Toata ziua vezi o multime de oameni.Vorbesti cu ei,razi cu ei,ai chiar prieteni,iubesti cateodata,crezi sa te intelegi,ba si comuniezi si nu pot zice ca uneori nu reusesti s-o faci.Dar toate acestea nu te impiedica sa fii singura,ingrozitor de singura.Esti legata de solitudinea ta pentru todeauna,de todeauna.Sunt eu si numai eu si tot timpul gandesc,deci ma schimb tot timpul,deci nimeni nu ma poate cunoaste cu adevarat.Eu ma stiu,ma inteleg si nu ma stiu si nu ma inteleg decat pe mine,pe nimeni altul decat mine.Eu ma iubesc si ma dispretuiesc si uneori as vrea sa ma bat-atat de dezgustator de imperfecta ma simt.”

“România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate siun set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.”