“După ce-ai gustat dezamăgit din otrava religiei, tovărășia muzicii te dezlipește de accidentele decepției.”

“Din tot ce-ai fost, nu mai ramîne decît o adiere patetica.”

“Numai dupa ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul sa-ti bati joc de ele. Cum o sa calci în picioare ce n-a fost chin?”

“Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.”

“Numai în muzică şi în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate când simţi că mori deoarece nu mai poţi suporta vibraţiile interne. Şi te bucură gândul unei morţi subite, care te-ar scuti să mai supravieţuieşti acelor momente. Bucuria de a muri, care n-are nici o legătură cu ideea şi conştiinţa obsedantă a morţii, se naşte în marile experienţe de unicitate, când simţi perfect cum acea stare nu se va mai reîntoarce niciodată. În muzică şi-n iubire sunt numai senzaţii unice; cu toată fiinţa îţi dai seama că ele nu se vor mai putea reîntoarce şi regreţi din tot sufletul viaţa cu fiecare zi la care vei reveni după ele. Ce voluptate admirabilă este aceea care se naşte la gândul că ai putea muri în asemenea clipe, că prin acest fapt n-ai pierdut clipa. Căci este o pierdere infinit mai mare, în reîntoarcerea la existenţa zilnică după asemenea clipe, decât stingerea definitivă. Regretul de a nu muri în culmile stării muzicale şi ale celei erotice ne învaţă cât avem de pierdut trăind.”

“Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele,suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oarecreştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţasatanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări însprecer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinitşi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşeazăde sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubireşi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi departicipare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu.Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-oimanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii.În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contactinconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrelecu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi îndiversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltareparadoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, sefixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-oasemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabilsingur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uităriidecît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestialeale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile înmemoria celor ce ar dori să uite totul.”

“Dragostea fiind o întîlnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neîncapator excesului ei inuman. De aceea, decîte ori te trezesti din iubire, pare ca ti-a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.”