“Există idei care au oarece greutate doar dacă avem bunul-gust de a nu le aprofunda; de îndată ce vrem să intrăm în detalii, să le explicăm, să le justificăm, ele se năruie şi îşi dezvăluie neantul.”

“Sunt lucruri pe care le poţi avea doar dacă stai departe de ele. Făcând greşeala să le cauţi, le pierzi.”

“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”

“Cu sănătatea n-am de ce să mă plîng. Am ajuns şi eu în viaţă, după multe revolte inutile, să mă resemnez, să nu mai iau parte la lucruri şi evenimente, să le privesc.”

“Numai în unilateralitate există tragedie, numai un om care se aruncă într-o direcţie până la capăt, fără spirit critic, beat de fiorurile propriei lui izolări, numai acela poate îndura ceea ce înţelegerea altora niciodată nu va atinge. Şi pentru ce atâta înţelegere? Este atât de comod să înţelegi totul, încat oamenilor acestora să nu le acordăm nici măcar dispreţul. Să ai curajul fanatic de a înfrunta irezolvabilul şi să violezi, într-o furie oarbă, ireparabilul, să fii atât de absurd, încât gândurile tale să danseze într-un desfrâu, să se înalţe ca focuri în depărtate întunecimi. Cât risc este într-un gând — este altă întrebare pentru adâncimea acelui gând. Ori murim pe gândurile noastre, ori renunţăm la a mai gândi. Dacă, a gândi nu este un sacrificiu, atunci pentru ce să mai gândim? Numai întrebările grele, irezolvabile şi ultime, să ne fie întrebările noastre. La celelalte răspund profesorii; căci de aceea sunt plătiţi. Dacă viaţa, suferinţa, moartea, destinul sau boala şi-ar găsi o soluţie, sau dacă le-am epuiza în înţelegere, ar mai avea rost să mai gândim?”

“Tata profeţeşte, în continuare, aghezmuind cu pensula de vopsea. Zice că dacă au desfiinţat Şcoala Blajului, azi-mâine - or să desfiinţeze şi Biserica Unită, cine să-i împiedice, ba chiar o să le sară în ajutor Sfânta Biserică Ortodoxă, crezînd că astfel are să întoarcă la turmă oiţele rătăcite la 1700... Mai zice tata ce-a mai zis, că vrem, nu vrem, greco-catolicii ardeleni ne-au învăţat carte - din păcate nu ăi pe noi, Basarabenii, căzuţi sub Ruşi. Ne ţine tata, pentru a nu ştiu câta oară, conferinţă cu Şcoala Ardeleană şi zice că, de n-ar fi fost papistaşii Maior, Micu, Şincai, şi în ziua de azi ar fi moţăit Românul la umbră turcească,neînstare să se apere măcar de muştele care-i intrau în gură; ar fi pirotit şi-acum pe ceardac, pufăind din narghilè şi horpăind, în somn, din cahfè...”