“Există o întreagă gamă a melancoliei: începe prin surâs şi peisaj şi sfârşeşte în dangăt de clopot spart în suflet. De aici, gustul diferit al lacrimilor.”

“Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.”

“Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe deoameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torentirezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil.Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-unelan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine înforme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atuncinu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman,dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii.”

“Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faţa căruia se deschid porţile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenţa sa de necrezut faţă de toate, în afară de flacăra pură a vieţii, moartea şi absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăţi raţionale: aceea pe care o inimă omenească o poate simţi şi trăi! Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte şi îngheţat, transparent şi limitat, în care nimic nu-i cu putinţă dar totul este dat, după care urmează prăbuşirea şi neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers şi să-şi tragă de aici puterea, refuzul de a spera şi mărturia încăpăţînată a unei vieţi fără consolare.”

“Mă simţeam aşa de mică faţă de tine, mică şi neînsemnată ca o gînganie, iar conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă.”

“Absurdul mă lămureşte în privinţa aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, raţiunea libertăţii mele profunde. Voi face aici două comparaţii. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul inimii, liberi. În sclavia liber consimţită, ei află o independenţă profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi faţă de ei înşişi şi nu atît liberi, cît, mai ales, liberaţi. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenţie pasionată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate faţă de regulile comune. Vedem aici că temele iniţiale ale filosofiei existenţialiste îşi păstrează întreaga valoare. Trezirea la conştiinţă, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertăţii absurde. Vizată însă este învăţătura existenţialistă şi, odată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conştiinţei. Tot astfel (e a doua mea comparaţie), sclavii din antichitate nu-şi aparţineau. Dar ei cunoşteau libertatea de a nu se simţi responsabili. Şi moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. În faptul de a te pierde în această certitudine fără margini, de a te simţi îndeajuns de străin de propria ta viaţă ca s-o poţi spori şi străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independenţă are un sfirşit, ca orice libertate de acţiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuieşte iluziile libertăţii, care se opreau toate în faţa morţii. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faţa căruia se deschid porţile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenţa sa de necrezut faţă de toate, în afară de flacăra pură a vieţii, moartea şi absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăţi raţionale: aceea pe care o inimă omenească o poate simţi şi trăi! Iată a doua consecinţă. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte şi îngheţat, transparent şi limitat, în care nimic nu-i cu putinţă dar totul este dat, după care urmează prăbuşirea şi neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers şi să-şi tragă de aici puterea, refuzul de a spera şi mărturia încăpăţînată a unei vieţi fără consolare.”