“Extazul muzical este o revenire la identitate, la origi-nar, la rădăcinile primare ale existenţei. În el rămâne numai ritmul pur al existenţei, curentul imanent şi or-ganic al vieţii. Aud viaţa. De aici încep toate revelaţiile.”

“A privi moartea în sine, detaşată de viaţă, este a-ţi rata atât viaţa, cât şi moartea. Sentimentul interior al morţii numai atunci e fecund, când prin el putem da o adâncime actelor vieţii. Aceasta îşi pierde puritatea şi farmecul prin această relaţie; dar câştigă infinit în adâncime. Extazul pur al morţii duce fatal la o paralizare a întregii fiinţe. Numai când din obsesia morţii putem scoate scântei, numai atunci putem transfigura viaţa.”

“Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.”

“Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele,suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oarecreştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţasatanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări însprecer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinitşi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşeazăde sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubireşi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi departicipare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu.Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-oimanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii.În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contactinconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrelecu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi îndiversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltareparadoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, sefixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-oasemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabilsingur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uităriidecît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestialeale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile înmemoria celor ce ar dori să uite totul.”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“Dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în jur, nu se poate să nu îţi acorzi o şansă, mai ales că nimic în viaţă nu se desfăşoară după o logică riguroasă. În definitiv, câţi dintre cei convinşi de absurditatea existenţei s-au sinucis? Luciditatea, perfectă, sau cea care ne este dată nouă, te obligă să trăieşti oricum, din umor, să vezi pur şi simplu ce se mai întâmplă, nu de alta, dar, raportată la durata materiei, existenţa ta este practic egală cu zero, nici nu trăieşti în realitate. Când eşti născut cu sentimentul timpului, când acesta te tiranizează, îţi dai seama că, de fapt, judecânt la rece, nu cunoşti viaţa şi nici n-ai timp, or, în acest caz, cum să curmi ceea ce nu cunoşti?”