“Fiind tot anul în vacanţă, cînd vine vacanţa propriu-zisă realizez mai bine decît de obicei vidul în care trăiesc: e vidul la pătrat, cel de care sîntem conştienţi în orice moment, vidul oficial al existenţei mele.”

“Există şi din cei care iau timpul însuşi drept unitate, şi care se ridică uneori deasupra lui: pentru ei, ce muncă, ce proiect merită luat în serios ? Cel care vede prea departe, cel care e contemporanul oricărui viitor, nu mai poate să se agite, nici chiar să mai facă vreo mişcare... Gîndul precarităţii mă întovărăşeşte în orice ocazie: punînd, în dimineaţa asta, o scrisoare la poştă, îmi spuneam că ea era adresată unui muritor. O singură experienţă absolută, legata de orice, şi faci, în propriii tăi ochi, figură de supravieţuitor.”

“La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se privea, se întorcea, se privea în ea din nou. în trenul care-l ducea la Basel, singurul lucru pe care-l cerea stăruitor era tot o oglindă. Numai ştia cine era, se căuta, şi el, cel atît de legat de ideea păstrării propriei identităţi, atît de avid de sine, nu maidispunea, ca să se regăsească, decît de cel mai grosolan, de cel mai jalnic dintre mijloace.”

“Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.”

“Scrisoarea teribil de scurtă ce mi-aţi trimis-o m-a făcut să bănuiesc multe lucruri. Poate ar fi mai bine să nu-mi ascundeţi nimic decît să mă lăsaţi să-mi închipui cine ştie ce calamităţi în plus. Nu trebuie să vă lăsaţi copleşiţi. Din moment ce aveţi credinţa în Dumnezeu, adică singura mîngîiere valabilă ce există sub soare, mi se pare că sunteţi destul de înarmaţi pentru a suporta orice nefericire. Drama cea mare în viaţă e lipsa de orice credinţă... Pînă la un anumit punct e drama vieţii mele, deşi poate nu sunt în fond atît de necredincios pe cît par.”

“Astă-noapte m-am gîndit la doi colegi de liceu, de origine ţărănească, extrem de săraci: unul a devenit popă de ţară, celălalt a făcut şcoala militară. Or mai fi trăind ? Habar n-am. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la ei este un lucru inexplicabil care mă frapase încă din timpul şcolii: amîndoi ştiau totul fără să înveţe. Erau la fel de buni la toate materiile, înţelegeau din prima orice detaliu ştiinţific şi îşi aminteau perfect toate fleacurile pe care le puteau debita profesorii. Erau nu mai puţin dotaţi pentru limbi, deşi niciunul din ei nu avea nici cel mai mic talent literar. Talentele lor erau de domeniul cunoaşterii: tot ce putea fi ştiut, ştiau fără niciun efort, îi invidiam, eu care nu eram capabil decît de divagaţii literare. Gîndindu-te la ei, ai fi tentat să dezgropi teoria reminiscenţei: s-ar spune că-şi aminteau tot ce ştiau, de vreme ce nimic nu-i costa nici cel mai mic efort. Napoleon, care-a purtat 60 de bătălii, a spus că la ultima dintre ele nu ştia despre arta războiului mai multe decît la prima. Era şi cazul colegilor mei... în prima zi cînd au intrat în clasă, veniţi din satul lor, ştiau tot ce era de ştiut, adică trebuia doar să li se amintească ce purtau în ei; să înveţe însă, în sensul propriu al cuvîntului, nu, la asta nu s-ar fi înjosit niciodată.”

“Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sîntspecialişti în arta de a exista.Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.”