“Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.”

“Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nicio adâncime şi nicio bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nicio valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au pră-buşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere. Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial? Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.”

“N-are rost să gândeşti asupra morţii, decât pen-tru a o seca, pentru a o face exterioară. Atât de departe să te fi afundat în ea, că misterul ei să-ţi devină o semnificaţie indiferentă, infinitul ei inexpresiv, veşnicia ei fadă. Fă din scârba de moarte o diminuare a morţii şi din frica de ea, un avânt absurd. Fugi de înţelepciune; căci nu există decât o înţelepciune a morţii. Şi cu cât cineva este mai înţelept, cu atât priveşte viaţa mai mult prin prisma morţii. Aruncă moartea la marginile tale, ca să mori cu acestea, şi nu cu tine. Adoră viaţa pentru infinitul motivelor care n-o susţin şi dezgustăte de moarte până la nemurire.”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, în-cât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz’’. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale, să facă din existenţa ta o surpriză continuă, o nelinişte ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presen-timente, de meditaţie, de ură şi de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum ni-meni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Exis-tenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului. Toţi oamenii care n-au un destin şi care nu pot deveni „cazuri" calcă sigur în existenţă, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele fiinţei lor. Acel om, însă, care e un „caz" este pentru el însuşi o nelinişte absolută şi un prilej de nelinişte pentru alţii; în el, tremurul individuaţiei este o halucinaţie,un extaz, o reverie sau o explozie, o creaţie infinită, un nimic ce devine fiinţă. Şi atunci i se pune aceluia ultima întreba-re: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.”