“In numele si sub teroarea ei (plictiselii, n.m.) parasesc oamenii caminul si moartea agreabila legata de el si se avanta in lume, spre a muri undeva fara acoperis si fara lacrimi; adolescentii se gandesc la sinucideri in zile infinite de primavara, iar servitoarele fara amanti se lamenteaza duminicile, de parca inima lor e un cimitir in care mortii nu pot dormi.”

“În tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici în iad si nici în rai, nici în viata si nici în moarte, nici fericit si nici nefericit.Un plîns fara lacrimi, un echivoc fara sfîrsit. Caci nu te izgoneste ea în aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta?Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea înainte de nasterea ta. Nu-i tristetea amintirea vremii în care n-am fost?”

“Urasc oamenii de stiinta care colectioneaza lucruri si le clasifica si le dau nume,ca apoi sa uite cu totul de ele.La fel se intampla si in arta.Eticheteaza un pictor drept impresionist sau cubist sau altceva si il pun intr-un anume sertar si nu se mai gandesc la ca la o fiinta umana care picteaza”

“Nu pot sa sufar, suflet miscator,femeie care-mi izvoraste din coasta si-n pietre demelancolie, arzator, cu timpla dai,ca-n inima mea proastaPasul tau zvelt din glezna measa-l rupi nu pot sa sufar, nu, fara durereMi-e sufletul culcat pe colti de lupi.Devine locdunga subtire de tacere si de sub palma lata-a mea,umarul tau cu suierat de tren sesmulge-asurzitor spre-un tunel, spre vid, spre hau,spre-un chip neinventat, traind in viitorNu pot sa sufar, nu, sa treaca intre noi reci dorurilece le misti doar tu nici intimplarile caniste bivoli stinsi, greoi, si nici distantele sa treaca.Nu.”

“Viata fara sens este lipsita de speranta.Viata fara speranta este lipsita de crdinta.Odata ce descoperi modalitatea prin care poti sa te implici,vei gasi si sensul vietii tale,iar in consecinta vei fi umplut de speranta si credinta , ce te vor insoti spre viitorul tau.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”