“Intre sfînta Tereza şi celelalte femei nu ar exista deci decît o deosebire ce ţine de putinţa de a delira, de intensitatea şi locul spre care sînt îndreptate capriciile. Iubirea — omenească sau divină — aduce pe aceeaşi treaptă toate făpturile: a iubi o tîrfă sau a-1 iubi pe Dumnezeu presupune aceeaşi simţire: în amîndouă cazurile, urmezi impulsul creaturii. Doar obiectul se schimbă; dar ce interes prezintă el, de vreme ce nu e decît un pretext pentru nevoia de adoraţie, iar Dumnezeu nu e decît un derivativ prin¬tre atîtea altele ?”

“De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un omcare ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cumine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet caresă îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie degroază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimicilumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea maiteribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şiîntunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în eaînsăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntatăîntre nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută înparfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meueste moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru arenaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?”

“Cine n-a făcut pact cu diavoluln-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu.Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit.Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii deel. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiudecît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şide cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce…Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luatde pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentrua predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiardacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi esteimposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul luiDumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sausă-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-arfi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos aregretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfaideile sale.”

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau ocategorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.”

“Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? În scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie. Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.”

“România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări, îmbîcsită de superstiţie şi scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca şi cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea. Poetul rus Belîi, plin de tristeţe şi torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într-un vers sfîşietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la România: „Tu vei dispărea în spaţiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghiţiţi de forţe ce ne întrec, că ne va lichida timpul şi ne va copleşi spaţiul, că ne-am ratat existenţa venind prea tîrziu… Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul şi prezentul României. Şi este un trădător faţă de tot ce trebuie să devină această ţară, faţă de istoria ce n-o avem încă, faţă de un viitor căruia n-avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza şi scutura o ţară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se ştie că România nu este o naţiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condiţiile unui naţionalism oarecare sau a corespunde unei definiţii plate nu înseamnă absolut nimic. O naţiune îşi legitimează existenţa prin lupta pentru o idee istorică.”

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ceva fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?”