“La chute d'Adam est le seul evenement historique du paradis.”

“Il ne fait aucun doute pour moi que la sagesse est le but principal de la vie et c'est pourquoi je reviens toujours aux stoïciens. Ils ont atteint la sagesse, on ne peut donc plus les appeler des philosophes au sens propre du terme. De mon point de vue, la sagesse est le terme naturel de la philosophie, sa fin dans les deux sens du mot. Une philosophie finit en sagesse et par là même disparaît.”

“Le Requiem de Mozart. Un souffle de l'au-delà y plane. Comment croire, après une pareille audition, que l'univers n'ait aucun sens? Il faut qu'il en ait un. Que tant de sublime se résolve dans le néant, le coeur, aussi bien que l'entendement, refuse de l'admettre. Quelque chose doit exister quelque part, un brin de réalité doit être contenu dans ce monde. Ivresse du possible qui rachète la vie. Craignons le retombement et le retour du savoir amer...”

“Magnificat de Bach. Remué jusqu'aux larmes. Il est impossible que ce qui s'y exprime n'ait qu'une réalité subjective. L'« âme » doit être de la même essence que l'absolu. Et c'est le Vedânta qui a raison.”

“Cinicul este spectatorul acesteiuniversale absente. El priveste - îndurerat sau rîzînd — la nimic.”

“Le même sentiment d'inappartenance, de jeu inutile, où que j'aille : je feins de m'intéresser à ce qui ne m'importe guère, je me trémousse par automatisme ou par charité, sans jamais être dans le coup, sans jamais être quelque part. Ce qui m'attire est ailleurs, et cet ailleurs je ne sais ce qu'il est.”

“Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se în-dreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?”