“La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se privea, se întorcea, se privea în ea din nou. în trenul care-l ducea la Basel, singurul lucru pe care-l cerea stăruitor era tot o oglindă. Numai ştia cine era, se căuta, şi el, cel atît de legat de ideea păstrării propriei identităţi, atît de avid de sine, nu maidispunea, ca să se regăsească, decît de cel mai grosolan, de cel mai jalnic dintre mijloace.”

“Nimic mai exasperant în literatură decît cumplitul; în viaţă, e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment, îşi pune bine romanul într-un sertar şi aşteaptă să-i surîdă norocul, îl susţine speranţa unei întîmplări neaşteptate, a faimei care-l ocoleşte dar în care nu încetează să creadă; se hrăneşte cu himere. Puterea acestei speranţe e totuşi atit de mare, încat, dacă trudeşte în vreo uzină, o face numai cu gîndul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cît de subită, pe-atît de surprinzătoare. La fel de tragic este cazul poetului, încătuşat în propria-i limbă, el scrie pentru cîţiva prieteni, pentru zece, cel mult douăzeci de persoane. Dorinţa lui de a fi citit nu-i mai puţin imperioasă decît aceea a romancierului improvizat. Faţă de cel din urmă, are măcar avantajul de a-şi vedea versurile publicate în măruntele reviste ale emigraţiei, care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. Cutare devine director de revistă; ca s-o poată menţine, face foame, renunţă la femei, se-n-groapă într-o cămăruţă fără lumină, îşi impune privaţiuni ce descumpănesc şi înspăimîntă. Onania şi tuberculoza — iată ce-l aşteaptă.”

“Există şi din cei care iau timpul însuşi drept unitate, şi care se ridică uneori deasupra lui: pentru ei, ce muncă, ce proiect merită luat în serios ? Cel care vede prea departe, cel care e contemporanul oricărui viitor, nu mai poate să se agite, nici chiar să mai facă vreo mişcare... Gîndul precarităţii mă întovărăşeşte în orice ocazie: punînd, în dimineaţa asta, o scrisoare la poştă, îmi spuneam că ea era adresată unui muritor. O singură experienţă absolută, legata de orice, şi faci, în propriii tăi ochi, figură de supravieţuitor.”

“Astă-noapte m-am gîndit la doi colegi de liceu, de origine ţărănească, extrem de săraci: unul a devenit popă de ţară, celălalt a făcut şcoala militară. Or mai fi trăind ? Habar n-am. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la ei este un lucru inexplicabil care mă frapase încă din timpul şcolii: amîndoi ştiau totul fără să înveţe. Erau la fel de buni la toate materiile, înţelegeau din prima orice detaliu ştiinţific şi îşi aminteau perfect toate fleacurile pe care le puteau debita profesorii. Erau nu mai puţin dotaţi pentru limbi, deşi niciunul din ei nu avea nici cel mai mic talent literar. Talentele lor erau de domeniul cunoaşterii: tot ce putea fi ştiut, ştiau fără niciun efort, îi invidiam, eu care nu eram capabil decît de divagaţii literare. Gîndindu-te la ei, ai fi tentat să dezgropi teoria reminiscenţei: s-ar spune că-şi aminteau tot ce ştiau, de vreme ce nimic nu-i costa nici cel mai mic efort. Napoleon, care-a purtat 60 de bătălii, a spus că la ultima dintre ele nu ştia despre arta războiului mai multe decît la prima. Era şi cazul colegilor mei... în prima zi cînd au intrat în clasă, veniţi din satul lor, ştiau tot ce era de ştiut, adică trebuia doar să li se amintească ce purtau în ei; să înveţe însă, în sensul propriu al cuvîntului, nu, la asta nu s-ar fi înjosit niciodată.”

“Deşi în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuşi destui oameni sănătoşipentru a putea vorbi de sensul sănătăţii în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă şi maipuţin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică şidefinitivă, dar şi o platitudine de simţire, o absenţă totală a oricărui risc, o incapacitate deorice acţiune eroică. A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nusesiza nimic din culmile sau adîncimile existenţei. Se poate lupta împotriva tuturoroamenilor, numai împotriva celor sănătoşi nu, fiindcă aceştia sînt atît de puţin sensibili, încîtnu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreţ pe care îl potavea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brută, organică — adică o sănătateiremediabilă — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Şi cînd mi se va obiectasănătatea din graţie sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că elereprezintă două modalităţi de vieţuire care determină felul sănătăţii. Ele sublimează în aşamăsură faptul organic, încît atunci cînd admirăm graţia sau entuziasmul noi nu sîntemsensibili şi nu avem în conştiinţă sănătatea, această expresie a organicului ce nu şi-a depăşitlegea lui, depăşire ce o întîlnim totdeauna în boală.”

“Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult înîntindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiunidescoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salvaexistenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poatefi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi înconsideraţii, ci numai în mirări.Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui caaceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi aparăveşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadălumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poaterezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realizaîn viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie.Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce edeviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie?Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece joculde fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologicpe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e preaperiferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmeculabsurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de adescoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de odeconcertantă finitate.”

“Pătrunzînd în infernul literar, îi vei cunoaşte minciuna şi veninul; rupt de realitate, caricatură a propriei tale fiinţe, nu vei putea trăi decît experienţe formale, indirecte; vei fi înghiţit de cuvînt. In afară de cărţi, niciun alt subiect de discuţie. Cît despre oamenii de litere, ei nu-ţi vor fi de niciun folos. De asta însă ai să devii conştient prea tîrziu, după ce anii tăi cei mai buni se vor fi irosit într-o lume superficială, lipsită de substanţă. Distins e numai insul sterp, cel care piere cu secretul lui, pentru că nu se înjoseşte să-l scoată pe tejghea: sentimentele dezvăluite, sînt o umilire a ironiei, o palmă la adresa umorului...”