“La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se privea, se întorcea, se privea în ea din nou. în trenul care-l ducea la Basel, singurul lucru pe care-l cerea stăruitor era tot o oglindă. Numai ştia cine era, se căuta, şi el, cel atît de legat de ideea păstrării propriei identităţi, atît de avid de sine, nu maidispunea, ca să se regăsească, decît de cel mai grosolan, de cel mai jalnic dintre mijloace.”

“Voi alege doar oameni care nu tind decît să se epuizeze sau despre care am conştiinţa că se epuizează. Atît şi nimic mai mult. Nu vreau să vorbesc pentru moment decît de o lume în care gîndurile, ca şi vieţile, n-au viitor. Tot ceea ce-l face pe om să muncească si să se zbuciume se foloseşte de speranţă. Singura gîndire care nu minte este, aşadar, gîndirea sterilă. In lumea absurdă, valoarea unei noţiuni sau a unei vieţi se măsoară după gradul ei de sterilitate.”

“Nimic mai exasperant în literatură decît cumplitul; în viaţă, e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment, îşi pune bine romanul într-un sertar şi aşteaptă să-i surîdă norocul, îl susţine speranţa unei întîmplări neaşteptate, a faimei care-l ocoleşte dar în care nu încetează să creadă; se hrăneşte cu himere. Puterea acestei speranţe e totuşi atit de mare, încat, dacă trudeşte în vreo uzină, o face numai cu gîndul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cît de subită, pe-atît de surprinzătoare. La fel de tragic este cazul poetului, încătuşat în propria-i limbă, el scrie pentru cîţiva prieteni, pentru zece, cel mult douăzeci de persoane. Dorinţa lui de a fi citit nu-i mai puţin imperioasă decît aceea a romancierului improvizat. Faţă de cel din urmă, are măcar avantajul de a-şi vedea versurile publicate în măruntele reviste ale emigraţiei, care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. Cutare devine director de revistă; ca s-o poată menţine, face foame, renunţă la femei, se-n-groapă într-o cămăruţă fără lumină, îşi impune privaţiuni ce descumpănesc şi înspăimîntă. Onania şi tuberculoza — iată ce-l aşteaptă.”

“Există şi din cei care iau timpul însuşi drept unitate, şi care se ridică uneori deasupra lui: pentru ei, ce muncă, ce proiect merită luat în serios ? Cel care vede prea departe, cel care e contemporanul oricărui viitor, nu mai poate să se agite, nici chiar să mai facă vreo mişcare... Gîndul precarităţii mă întovărăşeşte în orice ocazie: punînd, în dimineaţa asta, o scrisoare la poştă, îmi spuneam că ea era adresată unui muritor. O singură experienţă absolută, legata de orice, şi faci, în propriii tăi ochi, figură de supravieţuitor.”

“Paradoxul evident pe care îl prezintă psihologia poporului român, acest paradox subtil, aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute , popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce îi stăpânesc, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care-i întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune (şi cu cât se încăpăţinează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impertiabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit, şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul nu este nu numai capabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îl repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează de realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizete o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce, pentru că nu are condiiţii subiective (predispoziţie psihologică, dar nici obiective (impactul real asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor, care nu poate fi manipulat, poate totuşi fi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealta a supunerii exterioare.”

“Apriori şi inversînd termenii problemei, după cum omul se sinucide sau nu se sinucide, s-ar părea ca nu există decît două soluţii filosofice: a spune da sau nu. Dar ar fi prea frumos să fie aşa. Căci trebuie să ţinem seama şi de aceia care, fără să ajungă la vreo concluzie, se întreabă neîncetat. Aici, abia dacă fac o ironie: e vorba de majoritatea oamenilor. Văd, de asemenea, că cei ce răspund nu, acţionează ca şi cum ar gîndi da. De fapt, dacă accept criteriul nietzschean, aceştia gindesc, într-un fel sau altul, da. Dimpotrivă, se întîmplă adesea ca cei ce se sinucid să fi crezut într-un sens al vieţii. Asemenea contradicţii sunt constante. Se poate chiar spune că nu sunt nicăieri mai vii decît în această chestiune în care, dimpotrivă, logica pare atît de necesară. A compara teoriile filosofice şi comportarea celor ce le profesează a devenit un loc comun. Dar trebuie totuşi să arătam că dintre gînditorii care au refuzat un sens vieţii, niciunul, în afară de Kirilov, care aparţine literaturii, de Peregrinqs, care se naşte din legendă , şi de Jules Lequier, care ţine de ipoteză, nu a mers cu logica pînă la a refuza această viaţă. Se citează adesea, în derîdere, numele lui Schopenhauer, care făcea elogiul sinuciderii în faţa unei mese îmbelşugate. Nu-i nimic de rîs în asta. Modul acesta de a nu lua tragicul în serios nu-i chiar atît de grav, dar el îl defineşte pînă la urmă pe om.”