“Nu v-am scris mai devreme că s-a înfiinţat aici un premiu de 50 000 fr. pentru manuscrisul cel mai bun în franţuzeşte scris de un străin. M-am prezentat şi eu, într-o doară. Comisia e compusă din cei mai mari scriitori francezi. Manuscrisul meu a făcut mare impresie, a fost găsit cel mai interesant dintr-o sută cîte au fost prezentate. Hotărîrea nu se va lua decît la sfîrşirul lui Martie. Un membru al Academiei franceze, care face parte din comisie, m-a chemat la el şi mi-a spus că va vota pentru mine. Cu toate acestea eu nu sper să am premiul, fiindcă unii membri din comisie susţin că am o concepţie prea pesimistă despre viaţă şi că deci ar fi riscant să mi se dea o recompensă oficială. Oricum ar fi, eu mi-am atins scopul: editorul, aflînd despre vîlva ce-a făcut-o manuscrisul, 1-a dat imediat la publicare. E tot ce aşteptam. Casa de editură la care voi apare e cea mai importantă din Franţa. în tot cazul vă voi ţine în curent despre mersul treburilor. într-un anumit fel am avut noroc că n-am fost publicat cum trebuia acum doi ani: între timp am putut să îndrept mult calitatea textului.”

“Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăz¬nit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar şi acum mă doare. Incepînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. Imi amintesc că în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc. Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Şi am devenit cel care trebuia să devin.”

“Astă-noapte m-am gîndit la doi colegi de liceu, de origine ţărănească, extrem de săraci: unul a devenit popă de ţară, celălalt a făcut şcoala militară. Or mai fi trăind ? Habar n-am. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la ei este un lucru inexplicabil care mă frapase încă din timpul şcolii: amîndoi ştiau totul fără să înveţe. Erau la fel de buni la toate materiile, înţelegeau din prima orice detaliu ştiinţific şi îşi aminteau perfect toate fleacurile pe care le puteau debita profesorii. Erau nu mai puţin dotaţi pentru limbi, deşi niciunul din ei nu avea nici cel mai mic talent literar. Talentele lor erau de domeniul cunoaşterii: tot ce putea fi ştiut, ştiau fără niciun efort, îi invidiam, eu care nu eram capabil decît de divagaţii literare. Gîndindu-te la ei, ai fi tentat să dezgropi teoria reminiscenţei: s-ar spune că-şi aminteau tot ce ştiau, de vreme ce nimic nu-i costa nici cel mai mic efort. Napoleon, care-a purtat 60 de bătălii, a spus că la ultima dintre ele nu ştia despre arta războiului mai multe decît la prima. Era şi cazul colegilor mei... în prima zi cînd au intrat în clasă, veniţi din satul lor, ştiau tot ce era de ştiut, adică trebuia doar să li se amintească ce purtau în ei; să înveţe însă, în sensul propriu al cuvîntului, nu, la asta nu s-ar fi înjosit niciodată.”

“Studiile nu servesc la nimic. Liceul înseamnă timp pierdut. E mai important să ştii o meserie decît să ai o diplomă, în toate ţările, chiar şi aici. Un pantofar cîştigă mai mult decît un scriitor. Prejudecăţile vechi trebuiesc depăşite. Ţi-am scris probabil că Precis de decomposition(tratat de descompunere) va apărea într-o colecţie de cărţi de buzunar, aşa încît voi putea fi citit de toţi tîmpiţii.”

“Naştere şi lanţ sîrit sinonime. Sa vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătuşe...Dacă am putea dormi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, am regăsi cu repeziciune marasmul primordial, beatitudinea lîncezelii fără cusur de dinaintea Facerii — visul oricărei conştiinţe excedate de sine.Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există. Ea nu e, din nefericire, la îndemînanimănui. Nimeni n-a iubit mai mult ca mine această lume şi, cu toate acestea, dacă mi-ar fi fost oferită pe tavă, chiar copilaş fi exclamat: „Prea tîrziu, prea tîrziu!"Ce aveţi, ce s-a îndmplat ? — N-am nimic, n-am nimic, am făcut o săritură în afara destinului meu, şi nu mai ştiuacum spre ce să mă întorc, spre ce să fug...”

“Doamne! Ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sînt prea mîndru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie. Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţara aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. Alte popoare şi-au trăit începuturile naiv, inconştient, nereflectat, trezindu-se din somnul materiei la viaţa istorică printr-un insensibil proces, cu o evoluţie naturală, cu o lunecare insesizabilă. Noi, dimpotrivă, ştim şi trebuie să ştim că începem, sîntem obligaţi a avea luciditatea începuturilor de viaţă, conştiinţa vie şi reflectată a aurorei. Trezirea noastră la viaţă coincide cu o dilatare de perspectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor. De nu vom avea atîta tărie în conştiinţă pentru a da directive vieţii noastre fragile, nu vom face niciodată istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduţi sîntem. Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decît că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întîia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent. (Şi în sens peiorativ.) Fiecare reedităm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr-un mare somn istoric.”

“Scrisoarea teribil de scurtă ce mi-aţi trimis-o m-a făcut să bănuiesc multe lucruri. Poate ar fi mai bine să nu-mi ascundeţi nimic decît să mă lăsaţi să-mi închipui cine ştie ce calamităţi în plus. Nu trebuie să vă lăsaţi copleşiţi. Din moment ce aveţi credinţa în Dumnezeu, adică singura mîngîiere valabilă ce există sub soare, mi se pare că sunteţi destul de înarmaţi pentru a suporta orice nefericire. Drama cea mare în viaţă e lipsa de orice credinţă... Pînă la un anumit punct e drama vieţii mele, deşi poate nu sunt în fond atît de necredincios pe cît par.”