“Numai înspăimântătorul putea să mă liniştească şi doar pentru a-l întâlni mă trezisem înaintea răsăritului.”

“Ştii că nu mă jigneşti. Vrei doar să mă jigneşti. Te doare?”

“Mă durea, mă durea! Ştia că mă doare, vedea că mă doare, simţea că mă doare! Că urlă toată fiinţa mea în spatele zâmbetului aceluia stupid, prefăcut ironic, în fond neputincios şi jalnic.”

“Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avîntprin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimicîmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închinprin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc înaceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul înfantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acestdrum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nuexistă popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată.”

“Nu mă lăsa singur în faţa dragostei. Nu mă lăsa singur cu mine însumi... Am să mă mint iar. Şi am să mă pierd.”

“Acuşi o să izbucnească în hohote de plâns, o să mă sărute pe frunte şi o să-mi mângâie părul: „Iartă-mă, te rog, n-am ştiut. Dar în viaţa asta nu sunt numai dureri!”