“Să faci două zile de drum ca sa fugi de Paris, şi să regăseşti radioul, tranzistorul etc, tot ce detestai cînd ai plecat.”

“Bucăţi de pămînt să se avînte în aer şi apoi să se risipească, duse devînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti,figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi unzgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate căsfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într-un vîrtejuniversal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie unzbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decîto tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşatemperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire,deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mairămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi-ar părăsi ocupaţiile, cînd nimenin-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile eiinterioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?”

“Să zgîlţîi oamenii, să-i trezeşti din somn, deşi ştii că prin asta săvîrşeşti o crimă şi că ar fi de o mie de ori mai bine să-i laşi să-şi vadă de treaba lor, pentru că, de altfel, cînd se trezesc, n-ai nimic să le propui...”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?”

“A voi să trăieşti ca o plantă, să creşti înrădăcinat, înflorind şiuscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconştienţă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vieţii este a fi disperat de rosturile şi sensul omenirii. Şi de ce să nu schimb cu o floare?”

“Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sîntspecialişti în arta de a exista.Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.”