“Să faci două zile de drum ca sa fugi de Paris, şi să regăseşti radioul, tranzistorul etc, tot ce detestai cînd ai plecat.”

“Bucăţi de pămînt să se avînte în aer şi apoi să se risipească, duse devînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti,figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi unzgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate căsfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într-un vîrtejuniversal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie unzbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decîto tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşatemperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire,deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mairămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi-ar părăsi ocupaţiile, cînd nimenin-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile eiinterioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?”

“Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...”

“Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...”

“JEAN: Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai eşti stăpîn pe mişcările tale, nu mai ai forţă-n mîini, eşti ameţit, năuc. Iţi sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet.BERENGER: Nu-mi place alcoolul cine ştie ce. Şi totuşi, dacă nu beau, nu merge. E ca şi cînd mi-ar fi frică - aşa că beau ca să-mi dispară frica.JEAN: Frică de ce?BERENGER: Nu prea ştiu bine de ce. Nu mă simt în largul meu în viaţă, printre oameni, şi-atunci trag cîte-un pahar. Asta mă calmează, mă face să uit.JEAN: Uiţi de tine.BERENGER: Sînt foarte obosit. Sînt obosit de ani şi ani de zile. Mi-e greu să-mi trag trupul pe propriile-mi picioare...JEAN: Asta-i neurastenie alcoolică. Melancolia băutorului de vin...BERENGER: Imi simt în fiecare secundă corpul ca şi cînd ar fi de plumb, sau mă simt ca şi cum aş căra mereu pe cineva în spate. Nu mă obişnuiesc cu mine însumi. Nu ştiu dacă eu sînt eu. Dar imediat ce beau ceva, greutatea dispare şi mă recunosc: devin eu însumi.”

“Nu-ţi încreţi fruntea, o să faci riduri şi ai o frunte aşa de frumoasă!”