“Sculîndu-mă din pat în toiul nopţii, primul meu gînd a fost să mă arunc în mare din înaltul falezei. Dar noaptea era perfectă, ireproşabilă; pur şi simplu m-a făcut fericit.”

“Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăz¬nit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar şi acum mă doare. Incepînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. Imi amintesc că în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc. Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Şi am devenit cel care trebuia să devin.”

“Cu sănătatea n-am de ce să mă plîng. Am ajuns şi eu în viaţă, după multe revolte inutile, să mă resemnez, să nu mai iau parte la lucruri şi evenimente, să le privesc.”

“Scrisoarea teribil de scurtă ce mi-aţi trimis-o m-a făcut să bănuiesc multe lucruri. Poate ar fi mai bine să nu-mi ascundeţi nimic decît să mă lăsaţi să-mi închipui cine ştie ce calamităţi în plus. Nu trebuie să vă lăsaţi copleşiţi. Din moment ce aveţi credinţa în Dumnezeu, adică singura mîngîiere valabilă ce există sub soare, mi se pare că sunteţi destul de înarmaţi pentru a suporta orice nefericire. Drama cea mare în viaţă e lipsa de orice credinţă... Pînă la un anumit punct e drama vieţii mele, deşi poate nu sunt în fond atît de necredincios pe cît par.”

“Gripat. Am rămas în pat toată ziua. Revenirea unor vechi obsesii, a sentimentului că pentru mine nimic nu e posibil. Oriunde mă duc, bolile mele mă însoţesc. E datul capital al existenţei mele. S-ar spune chiar că aceste boli mă precedă, că pregătesc terenul ca să pot fi nefericit fără dificultate, fără obstacole. Chiar şi în Paradis de m-aş duce, fenomenul s-ar repeta ineluctabil.”

“Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avîntprin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimicîmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închinprin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc înaceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul înfantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acestdrum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nuexistă popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată.”

“Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe deoameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torentirezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil.Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-unelan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine înforme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atuncinu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman,dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii.”