“Sînt priviri feminine care au ceva din perfectiunea trista a unui sonet.”

“Oamenii la care ne gîndim dintr-o dată, fără motiv aparent, sînt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sînt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci cînd au dispărut de tot din orizontul nostru.”

“Frecvenţa momentelor agonice este un indiciu de descompunere şi prăbuşire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci cînd vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinţa ta. Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii. Şi cînd te gîndeşti că sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a morţii! Cum aş vrea să nu mai ştiu nimic despre mine şi despre lumea asta!”

“Sînt unii oameni atît de prosti, ca de le-ar aparea vreo idee la suprafata creierului ea s-ar sinucide din groaza de singuratate.”

“Nu simţim în melancolie cum sufletul ni se deschide sub chemări vagi? Şi nu sunt aceste chemări presimţiri de plăcute nelinişti, şi nu este dulce aroma plecată din destrămarea noastră? Căci sufletul ni se deschide într-o voluptuoasă destrămare, într-un indefinit mângâietor, într-o aspiraţie spre vag, fără ca să ne doară, cât de puţin, această destrămare. Nu simţim, dimpotrivă, delicii virginale, suavităţi intime, extaz într-o lume de culori ireale, ca-ntr-o grădină cu flori care îşi întind petalele în nesfârşit? Şi nu ne încântă, în farmecul de destrămare plăcută a melancoliei, singurătăţi sonore ce cresc din nesfârşit, evoluează în tot, se izbesc de lucruri şi revin apoi, în mănunchiuri sonore, într-un reflux insensibil spre nesfârşirea din care au plecat, spre tăcerea din care a purces fiinţa? Singurătăţile au atâtea glasuri pentru cei care au prea multe de spus pentru a mai putea vorbi!”

“Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva? O singură fiinţă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut, atâţia din noi, individualul, existenţa, că singurătăţile noastre cresc fără rădăcini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor...”

“Când mă gândesc ce puţin am de învăţat de la marii filozofi! Niciodată n-am avut nevoie de Kant, de Descartes sau de Aristotel, care n-au gândit decât pentru orele noastre sigure, pentru îndoielile noastre permise. Dar m-am oprit la Iov cu pietatea unui strănepot.”