“Sînt unii oameni atît de prosti, ca de le-ar aparea vreo idee la suprafata creierului ea s-ar sinucide din groaza de singuratate.”

“De s-ar înfuria marile, sa-si sparga valurile de inima omeneasca!”

“Cine n-a făcut pact cu diavoluln-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu.Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit.Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii deel. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiudecît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şide cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce…Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luatde pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentrua predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiardacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi esteimposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul luiDumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sausă-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-arfi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos aregretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfaideile sale.”

“La Torino, la începutul crizei sale, Nietzsche se năpustea fără întrerupere către oglindă, se privea, se întorcea, se privea în ea din nou. în trenul care-l ducea la Basel, singurul lucru pe care-l cerea stăruitor era tot o oglindă. Numai ştia cine era, se căuta, şi el, cel atît de legat de ideea păstrării propriei identităţi, atît de avid de sine, nu maidispunea, ca să se regăsească, decît de cel mai grosolan, de cel mai jalnic dintre mijloace.”

“De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?”

“Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii!Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să lescuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numaideterminante organice, intime, care predestinează la sinucidere.Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ein-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motivde ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale,rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni seopune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde căsinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus oricepîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţiisau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţinmortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntăastfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri.Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului săuinterior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pealţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideeaobsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît deputernică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie avieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, aiaşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce sesinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi.În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, cidin cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Oricesinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai cautămotive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri dejustificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea cares-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau lacele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încîtorice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd desinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza estepentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate defiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective,o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marilepasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci înmarile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate testingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei carepot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.”

“Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului,s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.”