“Studiile nu servesc la nimic. Liceul înseamnă timp pierdut. E mai important să ştii o meserie decît să ai o diplomă, în toate ţările, chiar şi aici. Un pantofar cîştigă mai mult decît un scriitor. Prejudecăţile vechi trebuiesc depăşite. Ţi-am scris probabil că Precis de decomposition(tratat de descompunere) va apărea într-o colecţie de cărţi de buzunar, aşa încît voi putea fi citit de toţi tîmpiţii.”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ceva fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?”

“Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.”

“Avînd şansa de-a nu fi practicat vreodată o meserie şi nicide-a fi lucrat la cărţi serioase, am avut de-a lungul anilorenorm de mult timp: o favoare rezervată, în principiu,cerşetorilor şi femeilor. Cerşetori sînt tot mai mulţi, însă einu-şi dau osteneala să scrie; cît despre femei, în zilelenoastre ele se duc la serviciu, la birou — infern idiotizant.”

“Nu v-am scris mai devreme că s-a înfiinţat aici un premiu de 50 000 fr. pentru manuscrisul cel mai bun în franţuzeşte scris de un străin. M-am prezentat şi eu, într-o doară. Comisia e compusă din cei mai mari scriitori francezi. Manuscrisul meu a făcut mare impresie, a fost găsit cel mai interesant dintr-o sută cîte au fost prezentate. Hotărîrea nu se va lua decît la sfîrşirul lui Martie. Un membru al Academiei franceze, care face parte din comisie, m-a chemat la el şi mi-a spus că va vota pentru mine. Cu toate acestea eu nu sper să am premiul, fiindcă unii membri din comisie susţin că am o concepţie prea pesimistă despre viaţă şi că deci ar fi riscant să mi se dea o recompensă oficială. Oricum ar fi, eu mi-am atins scopul: editorul, aflînd despre vîlva ce-a făcut-o manuscrisul, 1-a dat imediat la publicare. E tot ce aşteptam. Casa de editură la care voi apare e cea mai importantă din Franţa. în tot cazul vă voi ţine în curent despre mersul treburilor. într-un anumit fel am avut noroc că n-am fost publicat cum trebuia acum doi ani: între timp am putut să îndrept mult calitatea textului.”