“Un poet de mare viziune (Baudelaire, Rilke, de ex.) afirmă în două versuri mai mult decât un filozof în toată opera sa.”

“După ce au ciuruit o vreme frunza dudului, viermii se opresc din mîncat şi, într-o linişte de catedrală, încep să se înfăşoare în fire de mătase, făcînd gogoaşa. Ea, gogoaşa, devine carcera lor, mormîntul lor, iar opera viermilor de mătase echivalează de aceea cu o sinucidere. "Înţelegi? se în¬fierbînta şi mai mult Bătrînul, continuînd ca în faţa unui auditoriu numeros, cu ochii strălucitori. Un vierme de mătase pune opera lui deasupra vieţii lui. Viaţa lui nu are decît un sens, să creeze gogoaşa în care moare. Opera lui este chiar mormântul lui.”

“Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe deoameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torentirezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil.Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-unelan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine înforme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atuncinu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman,dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii.”

“În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început, o cauză. Devin tot mai mult o prelungire, un efect. Mă simt complet determinat. Patruzeci de ani! Vârsta amintirilor şi recapitulărilor... A rechema bucăţi de trecut, a le retrăi în închipuire - singura compensare a vieţii pierdute, procent slab la un capital nerambursabil.”

“Borges spune cu destulă dreptate că Pascal se interesează mai puţin de Dumnezeu, cît de combaterea celor care-l tăgăduiesc. In fond, Pascal avea temperament de polemist. Toată opera lui e un atac mai mult sau mai puţin deghizat. (Este si motivul pentru care-mi place atît de mult.)”

“În fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare,Şi nu băgăm de seamă că, în loc,Rămâne un deşert de disperare.Ne amăgeşte lenea unui visPe care-l anulăm cu-o șovăire;Ne reculegem într-un cerc închisCe nu permite ochilor s-admire;Ne răsucim pe-un așternut posac,Însingurați în doi, din lașitate,Mințindu-ne cu guri care prefacÎn zgura sărutările uzate;Ne pomenim prea goi într-un târziu,Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,Ca să mai știm că dragostea există.În fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare,Şi nu băgăm de seama că, în loc,Rămâne un deşert de disperare.”