“Un poet de mare viziune (Baudelaire, Rilke, de ex.) afirmă în două versuri mai mult decât un filozof în toată opera sa.”

“Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe deoameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torentirezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil.Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-unelan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine înforme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atuncinu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman,dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii.”

“Borges spune cu destulă dreptate că Pascal se interesează mai puţin de Dumnezeu, cît de combaterea celor care-l tăgăduiesc. In fond, Pascal avea temperament de polemist. Toată opera lui e un atac mai mult sau mai puţin deghizat. (Este si motivul pentru care-mi place atît de mult.)”

“Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se în-dreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii prielnice de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un om singur pe drumul vieţii? Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se scoboară la un nivel mai inferior. Mă atrage nefericirea altora ca un exerciţiu al iubirii mele. Setea maladivă de nefericire, căutarea tristeţilor altora dezvoltă în mine o iubire egală cu tristeţile, bolile şi nefericirile altora. Şi când iubirea mea reduce din intensitatea acestor blesteme, este ca şi cum aş lupta împotriva tristeţilor, bolilor şi nefericirilor mele, o luptă care, micşorându-se la alţii, creşte la mine, pentru ca variindu-le intensitatea să le pot suporta mai bine. Toate tristeţile, bolile şi nefericirile altora le-am absorbit în mine în măsura în care le-am redus la alţii. Nu mă pot apăra de ele decât sporindu-le. Sunt fiinţe care, în ordinea aceasta, rezistă infinit. Şi atunci este o crimă să nu practici iubirea, ca un mijloc de a reduce nefericirea altora. Numai în iubirea pentru cei nefericiţi, pentru cei care nu pot fi fericiţi, sacrificiul încoronează iubirea. Nu există adâncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adâncime fără o mare renunţare. Şi ce altceva este sacrificiul, dacă nu o mare renunţare dintr-o mare iubire? Viaţa pare a câştiga un sens numai în sacrificiu. Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viaţa?”

“Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oamenicare toată viaţa se ocupă numai cu trecutul.Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi maricreaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează. Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplaţia eternităţii? Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri.”

“Din filozof de nopţi albe ajungi o curvă a azurului. Cam asta e tranziţia mea — în condiţiile fericirii intră, în primul rînd, marea şi femeia. Şi apoi nihilismul. Cînd nu crezi în nimic, în umbra sanilor şi în alinările marine încerci iresponsabilitatea lui Dumnezeu înainte de creaţie. Intinderile şi îmbrăţişările mi-au descoperit dulceaţa nimicului. Imaginează-ţi un budism senzual.”

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”