“„Viaţa intensă" secătuieşte deopotrivă trupul şi spiritul. Maeştri în arta de a gîndi împotriva lor înşişi, Nietzsche, Baudelaire şi Dostoievski ne-au învăţat săpunem preţ pe risc, să născocim noi suferinţe, să dobîndim existenţă prin ruperea de propria fiinţă. Iar ceea ce în ochii marelui chinez era simbol al decăderii,exerciţiu al imperfecţiunii, constituie pentru noi unica modalitate de a ne aparţine, de a ne regăsi pe noi înşine.”

“PENTRU CEI MAI SINGURI — Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit? Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?”

“Doamne! Ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sînt prea mîndru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie. Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţara aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. Alte popoare şi-au trăit începuturile naiv, inconştient, nereflectat, trezindu-se din somnul materiei la viaţa istorică printr-un insensibil proces, cu o evoluţie naturală, cu o lunecare insesizabilă. Noi, dimpotrivă, ştim şi trebuie să ştim că începem, sîntem obligaţi a avea luciditatea începuturilor de viaţă, conştiinţa vie şi reflectată a aurorei. Trezirea noastră la viaţă coincide cu o dilatare de perspectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor. De nu vom avea atîta tărie în conştiinţă pentru a da directive vieţii noastre fragile, nu vom face niciodată istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduţi sîntem. Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decît că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întîia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent. (Şi în sens peiorativ.) Fiecare reedităm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr-un mare somn istoric.”

“Anumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului,s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.”

“Cînd sîntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor de-a îndura! De cîte ori, clocind în mine gîndul suprimării, n-am meditat la înverşunarea,la încăpăţînarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atît, încît regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai tarziu, neputînd să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricui, orice s-ar fi-ntîmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decît o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a Ie putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai tarziu, gîndindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Insă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea mea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mîhnirile lor; tot datorită ei şi mîngîierilor pe care mi le dăruia, atîtea şi atîtea nopţi, oricît de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci cînd mă gîndem că-şi merită oprobriul. Iar amintirea acelor nopţi, cînd butadele sfîşietoare ale lui Iov şi Solomon mi i-au adus alături, justifică hiperbolele gratitudinii mele. Să-i insulte alţii spunînd despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac: aplicîndu-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane. Din fericire, ei desfid criteriile noastre, ca şi investigaţiile bunului-simţ. Meditînd la aceşti îmblînzitori de abise (ai propriului abis), descoperi avantajul menţinerii la suprafaţă, avantajul de a nu ceda plăcerii de-a fi o epavă şi, cugetand la refuzul pe care ei îl opun naufragiului, faci legămînt să-i imiţi, deşi prea bine ştii că-i în zadar, că datul nostru-i să ne scufundăm, să răspundem chemării genunii. Cu toate acestea, abătîndu-ne fie şi temporar de la veleităţile spre prăbuşire, ei ne învaţă cum să suportăm o lume ameţitoare, de neîndurat: sîntspecialişti în arta de a exista.Cînd Revoluţiale-a dat un statut, ei deţineau resurse biologice superioare altor popoare. Iar cînd în secolul al XlX-lea, liberi în sfîrşit, şi-au făcut apariţia în plină lumină, lumea a fost uluită: de la conchistadori încoace nu se mai văzuse asemenea temeritate, asemenea zvîcnet vital. Imperialism ciudat, neaşteptat, fulgerător. Reprimată atîta timp,vitalitatea lor izbucnise; iar ei, care păruseră atît de şterşi, de umili, dovedeau o sete de putere, de dominare şi glorie care înspăimînta societatea dezabuzată în care începeau să se afirme şi căreia aceşti bătrîni neîmblînziţi aveau să-i toarne-n vine sînge proaspăt. Lacomi şi generoşi, se infiltrează în toate ramurile comerţului şi cunoaşterii, în fel de fel de întreprinderi, dar nicidecum pentru a tezauriza, ci, împătimiţi ai riscului, pentru a cheltui, a risipi; insaţiabili, căutători ai veşniciei rătăciţi în cotidian, legaţi de aur şi de cer şi-amestecîndu-le mereu strălucirea, promiscuitate luminoasă şi năucitoare, vîrtej de abjecţie şi transcendenţă, evreii îşi găsesc adevărata bogăţie în contradicţiile lor.”

“Isus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Isus n-a suferit decât ca om — şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Isus n-a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!”

“Ni l-am putea închipui pe Buddha iubindu-şi adevărul şi palatul? Nu poţi, în viaţa aceasta, să fii şi„mîntuit", şi proprietar. Mă ridic împotriva generalizării minciunii, împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa „mîntuire", sprijinind-o pe o doctrină deîmprumut. A-i demasca, a-i coborî de pe soclul unde sînt cocoţaţi, a-i pune la stupul infamiei, iată o luptă ce nu ar trebui să lase pe nimeni indiferent. Căci cei care au conştiinţa prea împăcată nu trebuie lăsaţi cu nici un preţ să trăiască şi să moară netulburaţi.”