“La cei o sutã de ani ai mei pot spune cãºtiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbãtrâneºti maimult, cu atâta se cade sã ai bunul gust de aaprecia viaþa. Trebuie sã devii rafinat, artist. Ladouãzeci de ani, orice cretin ºtie sã se bucure deviaþã, dar la o sutã, când nici mãcar sã te miºtinu mai eºti în stare, trebuie sã ºtii sã-þi puiinteligenþa la lucru.Nu-mi dau seama dacã am reuºit sã-iconving pe deplin. Fã-le tu o vizitã. Du tu pânãla capãt ce-am început. Eu mã simt niþel camobosit.”

“Dã-mi, Doamne, ce n-am gîndit, sã mã mir ce m-a gãsit... Aşa şi cu mine. De îmbogãţit m-am îmbogãţit, am parale cu carul... Dar cînd stau sã chibzuiesc şi sã judec mai bine, tot ţãran am rãmas...”

“Noi filozofãm doar, ne plîngem de plictisealã si bem vodcã. Vezi, e atît de limpede cã pentru a începe sã trãiesti cu adevãrat trebuie mai întîi sã-þi rãscumperi trecutul, sã isprãveºti cu el! Si nu poþi sã-l rãscumperi decît prin suferinþã, printr-o muncã uriasã si neîntreruptã!”

“Varia se teme sã nu ne îndrãgostim unul de altul si se þine toatã ziua de noi. Cu mintea ei strîmtã, ea nu poate înþelege cã noi suntem mai presus de dragoste, cã nãzuim sã ne ridicãm peste tot ce e meschin si trecãtor, peste tot ceea ce ne împiedicã sã fim liberi si fericiþi. Iatã adevãratul înþeles si þelul vieþii noastre: înainte! Nimic nu ne va opri sã ne urmãm calea spre steaua ce strãluceste aprinsã în depãrtare. Inainte, deci! Sã nu rãmîneti în urmã, prieteni...”

“Viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.”

“Incerc sa le explic parintilor mei ca viata e un dar buclucas. La început ai tendinta sa-l supraestimezi crezand ca viata pe care ai primit-o este vesnica. Apoi, dimpotriva, il subestimezi, gasind ca-i o porcarie, scurta de nu-ntelegi nimic din ea si pe care uneori ti-ar veni s-o arunci de sa nu se vada. Abia catre sfarsit pricepi ca nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu imprumut. Pe care trebuie sa incerci sa-l meriti.”

“Cîteodatã, cînd nu pot s-adorm, mã gîndesc: «Doamne, tu ne-ai dat pãduri nesfîrsite, cîmpii cît vezi cu ochii, zãri fãrã de margini, si trãind în ele, ar fi trebuit sã fim si noi niste uriasi...»”