“Astfel alunecam spre moarte,prin amurgul din care caldura zilei pierea treptat.”

“E o îndrăzneală să-i judeci pe alții când tu însuți n-ai fost decât o marionetă a fricii, dar, din întâmplările prin care am trecut, am învățat că, pentru a se opune răului, omul trebuie să înceapă prin a se teme de răul din el.”

“Cine a ucis stelele? Cine a surpat drumul spre viitor al celor din morminte?”

“Preeminența morții celuilalt domină ființa întru moarte proprie la nivelul cotidianității. Moartea este un eveniment «bine cunoscut», care este de fapt ținut la distanță - suntem informați asupra sa, dar nu ne trezește interesul existențial. Crezul obișnuit al ființei cotidiene întru moarte sună astfel: «până la urmă, cândva, o să murim și noi, dar, până una-alta, asta nu ni se întâmplă nouă». Aproape am putea să spunem că moartea nu există în cotidianitate, în ciuda deceselor celorlalți (care nu ne afectează). Viața socială este în așa fel construită pentru a ignora moartea: este un antrenament sugestiv de a uita pe termen lung ideea de moarte. Spunând «cândva, vom muri și noi» dăm de înțeles că «deocamdată, așa ceva nu ne privește». Avem impresia că aceste tehnici de marketing producătoare de falsitate izvorăsc din frica de moarte care, asemenea răului din superstiții, trebuie ținută în afara razei privirii/gândirii/rostirii.”

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau ocategorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.”

“De vreme ce aparițiile noastre, adică partea din noi care apare, sunt atât de trecătoare, comparate cu cealaltă, partea nevăzută din noi, care se întinde departe, înseamnă că partea nevăzută poate supraviețui, poate fi cumva recuperată, atașată unei persoane sau alteia, sau poate chiar bântui anumite locuri, după moarte.”