“Aşa grăieşte bufonul: «Relaţia cu oamenii corupe caracterul şi mai cu seamă când acesta îţi lipseşte.»”
“Stând printre oameni te dezveţi de oameni: prea vrea să iasă fiecare la vedere — şi-atunci la ce-ţi mai pot sluji ochii pătrunzători, scurmând în zare? Chiar când cu toţii mă nesocoteau, eu ca nebunul îi cruţam mai mult pe ei decât pe mine: eram obişnuit să fiu cu mine însumi aspru şi-adeseori mă răzbunam pe mine pentru această-ngăduinţă faţă de ei. Pişcat de muşte veninoase şi găurit, asemeni unei pietre, de picăturile de răutate, aşa-mi duceam viaţa printre ei şi căutam să mă conving zicându-mi: «Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie.»”
“Printre cei care în Germania zilelor noastre trăiesc în afara religiei, găsesc „liber cugetători“ de diverse soiuri şi origini, dar mai cu seamă o majoritate de oameni a căror muncă asiduă dusă din generaţie în generaţie le-a anihilat instinctele religioase: astfel că ei nu mai au habar la ce servesc religiile, mărginindu-se să le înregistreze existenţa cu un soi de uimire tâmpă. Ei se simt de-acum într-atât de preocupaţi, aceşti oameni cumsecade, fie cu afacerile lor, fie cu plăcerile lor, nemaivorbind de „patrie“, de ziare, de „îndatoririle de familie“, încât se pare că nu le mai rămâne timp deloc pentru religie, mai ales că ei nu sunt siguri dacă e vorba cumva de vreo afacere nouă sau de o nouă plăcere, - căci e cu neputinţă, spun ei, să mergi la biserică numai şi numai pentru a-ţi strica buna dispoziţie.”
“«Cel care caută uşor se pierde. Orice singurătate e o vină», aşa grăieşte turma. Iar tu de multă vreme ţii de turmă. Şi încă multă vreme vocea turmei va răsuna în tine. Iar când vei vrea să zici: «Eu nu mai am aceeaşi conştiinţă ca a voastră» va fi un plâns şi o durere. Uite, durerea aceasta însăşi se naşte încă din aceeaşi conştiinţă: şi cel din urmă licăr al acestei conştiinţe luceşte încă în mâhnirea ta.Vrei însă tu să mergi pe calea mâhnirii tale, care e calea înspre tine însuţi? Atunci arată-mi cu ce drept şi cu ce forţă? Eşti tu o nouă forţă şi-un nou drept? O primă punere-n mişcare? O roată ce se-nvârte prin ea însăşi? Poţi tu supune chiar şi stelele, spre-a se roti-mprejurul tău? Ah, există-atât de multă lăcomie de-nălţimi! Există-atâtea spasme-ale ambiţioşilor! Arată-mi că nu eşti lacom, nici ambiţios! Ah, există-atât de multe gânduri mari, care nu fac nimic mai mult ca nişte foi: se umflă, sporindu-şi golul dinlăuntru.”
“Cinismul este singura formă prin care sufletele obişnuite acced la ceea ce se numeşte onestitate; iar omul superior, aflându-se în prezenta cinismului, fie el mai grosolan sau mai rafinat, trebuie să-şi ciulească urechile şi să se felicite de fiece dată când chiar în faţa lui prinde glas bufonul cel neruşinat sau satirul ştiinţific.”
“Un pas mai mult: «voinţa lui Dumnezeu», adica acea condiţie de păstrare pentru puterea preotului, trebuie să fie cunoscută, - pentru a atinge ţelul acesta, trebuie o «destăinuire», o mare falsificare literară devine necesară: se descoperă „Sfintele Scripturi", se publică cu toată pompa ierarhică, cu posturi şi tânguiri, din pricina îndelungatei stări de păcătuire. «Voinţa lui Dumnezeu» era demult fixată, toată nenorocirea constă în aceea că s-au îndepărtat de «Sfânta Scriptură». Şi lui Moise i s-a arătat «voinţa lui Dumnezeu»... Ce s-a întâmplat oare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui, formulase marile şi micile impozite cu care era dator - să nu se uite cele mai bune bucăţi de carne, căci preotul este un mare mâncău de biftecuri - ceea ce voia el să aibă, aceea era «voinţa lui Dumnezeu». De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşa chip, încât preotul devine pretutindeni indispensabil. La toate evenimentele fireşti ale vieţii: naşterea,căsătoria, boala, moartea; ca să nu mai vorbim de jertfă, - «ospăţul» - apărea parazitul ca să le falsifice pentru a le «sfinţi» în graiul lui... Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (Stat, justiţie, căsătorie, îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţă inspirată de instinctul vieţii, într-un cuvânt, tot ce-şi are valoarea sa în sine, e depreciat prin principiu, făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului. Pentru a fi necesară o pedeapsă după o lovitură, trebuie o putere care atribuie o valoare, care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta o valoare... Preotul depreciază, pângăreşte firea, numai cu preţul acesta fiinţează el. Nesupunerea faţă de Dumnezeu, adică faţă de preot, faţă de «lege» se cheamă acum «păcatul»; mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca de drept, mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul «răscumpără»... Verificate psihologic, în toată societatea preoţeşte organizată, «păcatele» devin indispensabile, propriu-zis sunt uneltele puterii, preotul vieţuieşte prin păcate, are nevoie să se «păcătuiască». Ultima axiomă: «Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte», altcum spus: pe acela ce se supune preotului.”
“Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare. Vă spun, voi înc-aveţi în sinea voastră destul haos. Vai! Vine timpul când omul nu va mai putea să dea născare unei stele dansatoare. Vai! Vine timpul celui mai de dispreţ dintre toţi oamenii, cel ce nu mai poate-a se dispreţui pe sine. Iată! V-arăt ultimul om. „Ce e iubirea? Ce-i creaţia? Ce e dorinţa? Ce este-o stea?" — aşa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul. Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum ţopăie pe el ultimul om, cel care micşorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele de pământ; utimul om o să trăiască cel mai mult.„Noi", zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, „suntem inventatorii fericirii.”