“cele 3 secolediferitele lor tipuri de sensibilitate se exprima cel mai bine astfel:aristocratismul: Descartes, domnia ratiunii, marturie despre suveranitatea vointei.feminismul: Rousseau, domnia sentimentului, marturie despre suveranitatea simturilor, minciuna.animalismul: Schopenhauer, domnia dorintei, marturie despre suveranitatea animalitatii. mai cinstit, dar sumbru.secolul 17 e aristocratic, ordonator, trufas fata de animalic, sever fata de inima, "incomod", chiar lipsit de sentiment, negermanic, retinut fata de burlesc si naturalete, inclinat spre generalizare si cu aere de suveranitate fata de trecut, deoarece este increzator in sine. in mare masura si animal de prada, multa deprindere ascetica pt a putea ramane stapan. secolul tariei de vointa dar si al pasiunii puternice.secolul 18 e dominat de femeie, visator, inteligent, cam plat, avand totusi un anumit spirit la dispozitia dorintelor sale, a inimii, libertin in delectarea cu cele spirituale, subminand orice gen de autoritate. ametit, voios, limpede, uman, fals fata de sine, o mare canalie au fond, sociabil.secolul 19 e mai animalic, mai subteran, mai urat, mai realist, mai badaran si tocmai de aceea considerat "mai bun" "mai cinstit" mai smerit in fata "realitatii", mai autentic. dar slab in vointa, dar trist si sumbru, pofticios dar fatalist. nu se teme si nici nu stimeaza ratiunea sau inima. adanc convins de dominatia poftelor [Schopenhauer vorbea de "vointa" dar nimic nu e mai caracteristic pt filozofia sa, decat ca ii lipseste tocmai vointa per se]. pana si morala e redusa la un singur instinct ["mila"].faptul ca stiinta devenit intr'un asemenea grad suverana arata ca secolul 19 s'a eliberat de dominatia idealurilor. abia o anumita lipsa de pretentii in felul nostru de a dori ne face posibila starea de curiozitate si rigoare stiintifica - aceasta stranie virtute care ne apartine. secolul 19 cauta instinctiv teorii cu ajutorul carora isi simte justificata subordonarea fatalista fata de real. suntem niste oameni care se autodesfiinteaza.”

“-Iti spun un lucru. Ce este mai apropiat decat fratele de frate, mama de copil?Ce este mai apropiat decat mana de gura, gandul de minte? E viziunea, Roger. Nu ma astept ca tu sa intelegi asta...-Dar pricep,mai incape vorba!Jocelin isi inalta chipul si deodata zambi:-Chiar intelegi?-Dar vine clipa in care viziunea nu mai e decat jocul copilului de-a-sa-zicem.-Aha!Clatina din cap, incet, atent; si luminile plutira.-Atunci nu intelegi deloc. Deloc.”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga.Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.”

“Situatia de srestin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce?Pentru ca isi are temeiul in cele mai ,senoriale' insusiri:libertatea si increderea. Ce este nobilul si feudalul?Mai presus de toate orice om liber. Ce inseamna credinta?Incredere in Domnul, desi lumea e rea, in ciuda nedreptatii, in pofida josniciei, cu toate ca de pretutindeni nu vin decat semnale negative.”

“In fata marilor intrebari am spus si spunem inca adesea: «o fi», ca o conceptie romaneasca despre lume. «O fi» acesta nu are sens disjunctiv sau nu duce la o judecata disjunctiva: am sa vad eu daca este ori nu... El nu obliga la cercetare si nu face grupari in materialul intrebarii: e sau asa, sau asa. Nedumerirea e a cugetului, dar nu a sa e intrebarea si, in orice caz, nu el da raspunsul. Nedumerire este, dar lucrul se arata singur, daca e sa se arate. «Asa o fi? Te pomenesti ca este.» Te pomenesti, asa, de la lucru inspre tine. De aici toate acele «intelesuri» care sunt mai mult ale lucrului decat ale mintii.”

“Ne blocam de mici in niste idei fixe si ne aliniem altora si mai gresite ca ale noastre, ca, nu-i asa, cine mai are timp astazi de analize profunde, de cunoastere mai pe-ndelete?...Toti ne pricepem la pus etichete, toti stim sa “citim” oameni din prima si putini avem calitatea rara si pretioasa de a recunoaste ca ne-am inselat in privinta unui om, in bine sau in rau. Aparentele insala mai abitir ca barbatii nesiguri pe ei, dar nu stiu cum facem de nu le abandonam.”