“Cine-i învăluit de flacăra invidiei — acela îşi întoarce până la urmă, ca scorpionul, acul înveninat spre sine însuşi.”

“Așa-i de când lumea, că cine se introspectează prea mult, acela nu mai e de acord nici cu sine însuși, în cele din urmă, iar cine nu-i de acord cu sine însuși, acela nu-i capabil să ia o hotărâre.”

“E cu neputinţă ca până la urmă să nu ajungi cum crede lumea că eşti.”

“Cine sa te vindece de tine? O tînara fata? Dar cine-i darnic pîna la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte?”

“Eu am optat pentru Viaţă, îi spusese. Vreau să trăiesc, să văd ce are să se întâmple până la urmă...”

“Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist... Considerată din acest punct de vedere, pietatea, "viaţa întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă şi cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare şi o beţie artistică în faţa celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preţ. Poate că nici n-a existat până acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumuseţarea omului ca pietatea însăşi: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă şi superficie, în joc de culori, în bunătate, încât priveliştea pe care o oferă să nu mai provoace suferinţă.”