“Fiecare epocă îşi are felul ei propriu de adorabilă naivitate pe care celelalte secole i-o invidiază: - şi cât de multă naivitate respectabilă, puerilă şi infinit de prostească se află în această credinţă a savantului în superioritatea sa, în buna-credinţă a toleranţei sale, în siguranţa neştiutoare şi candidă cu care îl tratează instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru şi inferior, pe care el l-a întrecut, l-a ocolit, l-a depăşit, - el, micul spiriduş arogant, plebeul sprinten şi harnic, meşteşugarul intelectual şi manual al „ideilor“, al „ideilor moderne“!”

“Dar viitorul este cu atât mai misterios cu cât suntem mai convinşi că-l putem construi noi înşine. El are culori pestriţe şi schimbătoare, ca pasărea paradisului. Măsura în care-l putem modela este o problemă de libertate, iar astăzi, în faţa micului număr de ani care-mi mai stau în faţă, îmi spun că libertatea şi sensul pe care i-l dăm se află totdeauna în centrul vieţii noastre.”

“Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.”

“Motivele care-i determină pe oameni să acţioneze sunt în număr de trei: a) Egoismul, care determină bunăstarea individului; el este fără margini; b) Răutatea, care doreşte nenorocirea aproapelui; c) Mila, care vrea binele aproapelui; ea merge până la nobleţe şi grandoare. Orice acţiune omenească are drept cauză unul din aceste mobile, lucrând în parte sau împreună. Egoismul de care cu toţii suntem plini şi pe care-l ascundem din politeţe se trădează în momentul în care instinctiv căutăm în fiecare persoană pe care-o vedem o relaţie sau un mijloc de parvenire către unul din scopurile pe care le urmărim. Când facem o cunoştinţă nouă primul nostru gând este de a şti dacă şi cât ne poate fi folositoare; dacă nu poate, nu reprezintă nimic pentru noi. Este în natura fiinţei umane să vadă în aproapele său un posibil mijloc pentru a-şi atinge scopurile.”

“Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avîntprin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimicîmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închinprin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc înaceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul înfantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acestdrum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nuexistă popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată.”

“În fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare,Şi nu băgăm de seamă că, în loc,Rămâne un deşert de disperare.Ne amăgeşte lenea unui visPe care-l anulăm cu-o șovăire;Ne reculegem într-un cerc închisCe nu permite ochilor s-admire;Ne răsucim pe-un așternut posac,Însingurați în doi, din lașitate,Mințindu-ne cu guri care prefacÎn zgura sărutările uzate;Ne pomenim prea goi într-un târziu,Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,Ca să mai știm că dragostea există.În fiecare zi, ne batem jocDe păsări, de iubire şi de mare,Şi nu băgăm de seama că, în loc,Rămâne un deşert de disperare.”