“Iubesc pe cel ce-şi maltratează Dumnezeul, pentru că-l iubeşte: căci el chiar de mânia acelui Dumnezeu pieri-va.”

“Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om?Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii!El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo!Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om.Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?”

“Un pas mai mult: «voinţa lui Dumnezeu», adica acea condiţie de păstrare pentru puterea preotului, trebuie să fie cunoscută, - pentru a atinge ţelul acesta, trebuie o «destăinuire», o mare falsificare literară devine necesară: se descoperă „Sfintele Scripturi", se publică cu toată pompa ierarhică, cu posturi şi tânguiri, din pricina îndelungatei stări de păcătuire. «Voinţa lui Dumnezeu» era demult fixată, toată nenorocirea constă în aceea că s-au îndepărtat de «Sfânta Scriptură». Şi lui Moise i s-a arătat «voinţa lui Dumnezeu»... Ce s-a întâmplat oare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui, formulase marile şi micile impozite cu care era dator - să nu se uite cele mai bune bucăţi de carne, căci preotul este un mare mâncău de biftecuri - ceea ce voia el să aibă, aceea era «voinţa lui Dumnezeu». De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşa chip, încât preotul devine pretutindeni indispensabil. La toate evenimentele fireşti ale vieţii: naşterea,căsătoria, boala, moartea; ca să nu mai vorbim de jertfă, - «ospăţul» - apărea parazitul ca să le falsifice pentru a le «sfinţi» în graiul lui... Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (Stat, justiţie, căsătorie, îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţă inspirată de instinctul vieţii, într-un cuvânt, tot ce-şi are valoarea sa în sine, e depreciat prin principiu, făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului. Pentru a fi necesară o pedeapsă după o lovitură, trebuie o putere care atribuie o valoare, care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta o valoare... Preotul depreciază, pângăreşte firea, numai cu preţul acesta fiinţează el. Nesupunerea faţă de Dumnezeu, adică faţă de preot, faţă de «lege» se cheamă acum «păcatul»; mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca de drept, mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul «răscumpără»... Verificate psihologic, în toată societatea preoţeşte organizată, «păcatele» devin indispensabile, propriu-zis sunt uneltele puterii, preotul vieţuieşte prin păcate, are nevoie să se «păcătuiască». Ultima axiomă: «Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte», altcum spus: pe acela ce se supune preotului.”

“La cel ce vrea să fie drept până-n adâncul sufletului chiar şi minciuna devine filantropie.”

“Fiecare epocă îşi are felul ei propriu de adorabilă naivitate pe care celelalte secole i-o invidiază: - şi cât de multă naivitate respectabilă, puerilă şi infinit de prostească se află în această credinţă a savantului în superioritatea sa, în buna-credinţă a toleranţei sale, în siguranţa neştiutoare şi candidă cu care îl tratează instinctiv pe omul religios ca pe un tip mediocru şi inferior, pe care el l-a întrecut, l-a ocolit, l-a depăşit, - el, micul spiriduş arogant, plebeul sprinten şi harnic, meşteşugarul intelectual şi manual al „ideilor“, al „ideilor moderne“!”

“Mult prea mult timp într-o femeie erau ascunşi un sclav şi un tiran. Iată de ce femeia nu-i în stare să fie prietenă: ea nu cunoaşte decât dragostea. In dragostea femeii se ascunde nedreptate şi orbire-mpotriva a tot ce nu iubeşte ea. Şi chiar şi-n dragostea cea ştiutoare a femeii se află-ntotdeauna, alături de lumină, surpriză, fulger şi-ntuneric.”

“«Cel care caută uşor se pierde. Orice singurătate e o vină», aşa grăieşte turma. Iar tu de multă vreme ţii de turmă. Şi încă multă vreme vocea turmei va răsuna în tine. Iar când vei vrea să zici: «Eu nu mai am aceeaşi conştiinţă ca a voastră» va fi un plâns şi o durere. Uite, durerea aceasta însăşi se naşte încă din aceeaşi conştiinţă: şi cel din urmă licăr al acestei conştiinţe luceşte încă în mâhnirea ta.Vrei însă tu să mergi pe calea mâhnirii tale, care e calea înspre tine însuţi? Atunci arată-mi cu ce drept şi cu ce forţă? Eşti tu o nouă forţă şi-un nou drept? O primă punere-n mişcare? O roată ce se-nvârte prin ea însăşi? Poţi tu supune chiar şi stelele, spre-a se roti-mprejurul tău? Ah, există-atât de multă lăcomie de-nălţimi! Există-atâtea spasme-ale ambiţioşilor! Arată-mi că nu eşti lacom, nici ambiţios! Ah, există-atât de multe gânduri mari, care nu fac nimic mai mult ca nişte foi: se umflă, sporindu-şi golul dinlăuntru.”