“Numai smintitul se împiedică de pietre şi de oameni!”

“Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc şi-ncep să-şi piardă parfumul! Ah, doar furtuni ce se îndepărtează vlăguite şi sentimente târzii, gălbejite! Ah, numai păsări ostenite de zbor, rătăcite-n zbor, păsări care se lasă prinse-n mână, - în mâna noastră! Noi imortalizăm cele ce nu mai au mult de trăit şi de zburat, numai lucruri istovite şi răscoapte! Şi numai pentru a putea picta după-amiaza voastră, voi, gânduri ale mele scrise şi pictate...”

“Printre cei care în Germania zilelor noastre trăiesc în afara religiei, găsesc „liber cugetători“ de diverse soiuri şi origini, dar mai cu seamă o majoritate de oameni a căror muncă asiduă dusă din generaţie în generaţie le-a anihilat instinctele religioase: astfel că ei nu mai au habar la ce servesc religiile, mărginindu-se să le înregistreze existenţa cu un soi de uimire tâmpă. Ei se simt de-acum într-atât de preocupaţi, aceşti oameni cumsecade, fie cu afacerile lor, fie cu plăcerile lor, nemaivorbind de „patrie“, de ziare, de „îndatoririle de familie“, încât se pare că nu le mai rămâne timp deloc pentru religie, mai ales că ei nu sunt siguri dacă e vorba cumva de vreo afacere nouă sau de o nouă plăcere, - căci e cu neputinţă, spun ei, să mergi la biserică numai şi numai pentru a-ţi strica buna dispoziţie.”

“Stând printre oameni te dezveţi de oameni: prea vrea să iasă fiecare la vedere — şi-atunci la ce-ţi mai pot sluji ochii pătrunzători, scurmând în zare? Chiar când cu toţii mă nesocoteau, eu ca nebunul îi cruţam mai mult pe ei decât pe mine: eram obişnuit să fiu cu mine însumi aspru şi-adeseori mă răzbunam pe mine pentru această-ngăduinţă faţă de ei. Pişcat de muşte veninoase şi găurit, asemeni unei pietre, de picăturile de răutate, aşa-mi duceam viaţa printre ei şi căutam să mă conving zicându-mi: «Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie.»”

“Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om?Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii!El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo!Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om.Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?”

“Mult prea mult timp într-o femeie erau ascunşi un sclav şi un tiran. Iată de ce femeia nu-i în stare să fie prietenă: ea nu cunoaşte decât dragostea. In dragostea femeii se ascunde nedreptate şi orbire-mpotriva a tot ce nu iubeşte ea. Şi chiar şi-n dragostea cea ştiutoare a femeii se află-ntotdeauna, alături de lumină, surpriză, fulger şi-ntuneric.”

“Este vorba mai degrabă de credinţa lui Pascal, care se aseamănă teribil cu o sinucidere lentă a raţiunii, - a unei raţiuni îndărătnice, longevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o dată, cu o singură lovitură. De la bun început, credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus, ea este o subjugare, autobatjocorire şi automutilare. Există şi o doză de cruzime şi de fenicianism religios în această credinţă pretinsă din partea unei conştiinţe macerate, complicate şi prea alintate: ea porneşte de la premisa că supunerea spiritului trebuie să fie indescriptibil de dureroasă, că întregul trecut şi toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care îl înfruntă în chip de „credinţă“.”