“fiindcă totdeauna am grijă să-mi amintesc că punctualitatea este politeţea regilor”

“Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.”

“Am alungat mereu,de când ai plecat,toate gândurile care mi-arătau piedicile care sunt,care vor fi,în calea noastră.Bucuria mea de a ști că exiști,că te gândești la mine,că am gândurile și scrisorile tale era încântătoare,mi-era necesară,mi-era suficientă.Și acum scrisoarea ta.Nu,dragul meu,cred că e mai bine să nu fim gravi,să nu așteptăm nimic,să mergem de mână în ploaie,în vânt,să fim fericiti că suntem o clipa împreună.”

“Mi-am amintit ieri un moment capital şi foarte dureros din adolescenţă; iubeam în taină o fată din Sibiu, Cela Schiau, care avea vreo 15 ani; eu aveam 16. Pentru nimic în lume n-aş fi îndrăz¬nit să-i vorbesc; familiile noastre se cunoşteau; aş fi avut ocazii să mă apropii de ea. Era însă peste puterile mele. Timp de doi ani, am trăit chinurile infernului, într-o zi, în împrejurimile Sibiului, în plină pădure, unde mă aflam cu fratele meu, o zăresc pe această fată împreună cu un coleg de şcoală, cel mai antipatic dintre toţi. Pentru mine, a fost o lovitură aproape insuportabilă. Chiar şi acum mă doare. Incepînd din clipa aceea, am hotărît că trebuie să pun punct acestei istorii, că e nedemn de mine să încasez „trădarea". Am început să mă detaşez de fată, s-o dispreţuiesc şi în cele din urmă s-o urăsc. Imi amintesc că în momentul în care tînăra „pereche" trecea, eu citeam ceva din Shakespeare. Aş da foarte mult să ştiu care piesă. Imposibil să-mi amintesc. Dar acest moment mi-a decis „cariera", întreg viitorul. Au urmat ani de totală singurătate. Şi am devenit cel care trebuia să devin.”

“E adevărat, mamă, câ acolo,pe plajă, nisipul îţi arde tălpile?MAMA: N-am fost niciodată acolo, ştii bine. Dar mi s-a spus că soarele mistuie totul.MARTHA: Am citit într-o carte că mistuie şi sufletele. Că face trupurile să strălucească, dar că le goleşte pe dinăuntru.MAMA: Oare asta te face să visezi, Martha?MARTHA: Da. M-am săturat să-mi tot port sufletul cu mine. Ard de nerăbdare să ajung acolo unde soarele ucide toate întrebările.”

“L-am sărutat și l-am iubit,fiindcă mă găsise în afara cetății și apoi mă ajutase să îmi construiesc eu una,fără să ceară nimic înapoi și mai știam că avea să fie cu mine multă,multă vreme apoi,poate până la sfârșit și că,oriunde m-aș fi aflat și cu oricine,el avea să îmi păzească somnul.”