“Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.”

“N-am să uit vreodată privirea ei întunecată pe când mâncam: De ce m-ai cunoscut atât de bătrân? I-am răspuns adevărul: Vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simţi.”

“La începutul lui iulie, am simţit apropierea reală a morţii. Inima mea şi-a pierdut ritmul şi am început să văd şi să simt pretutindeni semnele fără greş ale sfârşitului. Atunci am început să măsor viaţa nu în ani, ci în decenii. Cel al anilor cincizeci fusese hotărâtor, pentru că am devenit conştient că aproape toată lumea era mai tânără decât mine. Cel al anilor şaizeci a fost cel mai intens, din cauza bănuielii că nu-mi mai rămânea timp să greşesc. Cel al anilor şaptezeci mi-a inspirat teama, căci exista oricum posibilitatea să fie ultimul. Totuşi, când m-am trezit viu în dimineaţa celor nouăzeci de ani, în patul fericit al Delgadinei, mi s-a năzărit plăcuta idee că viaţa nu era ceva care curge precum râul învolburat al lui Heraclit, ci o ocazie unică de a te întoarce pe grătar, perpelindu-te şi pe partea cealaltă încă nouăzeci de ani.”

“A te închipui un element necesar în ordinea universului echivalează, pentru noi, oamenii cu lecturi serioase, cu ceea ce e superstiția pentru analfabeți. Nu se schimbă lumea cu ideile. Persoanele cu puține idei sunt mai puțin supuse erorii, se iau după ceea ce fac toți și nu deranjează pe nimeni, și reușesc, se îmbogățesc, ajung la poziții solide, deputați, oameni cu decorații, oameni de litere renumiți, academicieni, jurnaliști. Poți să mai fii nerod când îți faci așa de bine propriile afaceri? Prostul sunt eu, care am vrut să mă bat cu morile de vânt.”

“M-am apucat să citesc Micul Prinţ de Saint Exupéry, un autor francez pe care o lume întreagă îl admiră mai mult decât francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat-o cu atâta atenţie, fără să se trezească, încât a fost nevoie să-i citesc fără răgaz două zile, până i-am terminat-o. Am continuat cu Poveştile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie şi una de nopţi într-o versiune aseptică pentru copii şi, din pricina diferenţelor din somnul ei, mi-am dat seama că avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cât de interesante i se păreau cele citite. Când simţeam că nu mai puteam, stingeam lumina şi mă culcam, ţinând o în braţe până cântau cocoşii. Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, uşurel, şi într-o noapte s-a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară. Mai târziu, fără niciun motiv, s-a răsucit în pat, mi-a întors spatele şi a spus supărată: Isabel a făcut melcii să plângă. Exaltat de iluzia unui dialog, am întrebat-o pe acelaşi ton: Ai cui erau? N-a răspuns. Vocea ei avea o nuanţă plebee, ca şi când n-ar fi fost a ei, ci a cuiva străin aflat înlăuntrul său. Orice urmă de îndoială a dispărut atunci din cugetul meu: o preferam adormită.”

“Nu este nechibzuit cel ce renunta la ceea ce nu poate pastra pentru a castiga ceea ce nu poate pierde.”

“Nu trecea o clipă fără să se gândească la ea, tot ce mânca şi bea avea gustul ei, viaţa era ea, la orice oră şi pretutindeni, cum numai Domnul avea dreptul şi puterea de a fi şi că bucuria supremă a sufletului său ar fi să moară împreună cu ea.”