“Există în univers imagine mai încântătoare decât o femeie înaltă şi zveltă, frumoasă şi elegantă, care se dezbracă încet, alene, cu gândul aiurea, zâmbind unei amintiri, unei aşteptări?”

“Numai în muzică şi în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate când simţi că mori deoarece nu mai poţi suporta vibraţiile interne. Şi te bucură gândul unei morţi subite, care te-ar scuti să mai supravieţuieşti acelor momente. Bucuria de a muri, care n-are nici o legătură cu ideea şi conştiinţa obsedantă a morţii, se naşte în marile experienţe de unicitate, când simţi perfect cum acea stare nu se va mai reîntoarce niciodată. În muzică şi-n iubire sunt numai senzaţii unice; cu toată fiinţa îţi dai seama că ele nu se vor mai putea reîntoarce şi regreţi din tot sufletul viaţa cu fiecare zi la care vei reveni după ele. Ce voluptate admirabilă este aceea care se naşte la gândul că ai putea muri în asemenea clipe, că prin acest fapt n-ai pierdut clipa. Căci este o pierdere infinit mai mare, în reîntoarcerea la existenţa zilnică după asemenea clipe, decât stingerea definitivă. Regretul de a nu muri în culmile stării muzicale şi ale celei erotice ne învaţă cât avem de pierdut trăind.”

“Ce mă interesa că se dovedise a fi ceva mai inteligentă decât mi-o imaginam, mai frumoasă decât îmi păruse şi mai înţepată decât o clasificasem?”

“Este vorba mai degrabă de credinţa lui Pascal, care se aseamănă teribil cu o sinucidere lentă a raţiunii, - a unei raţiuni îndărătnice, longevive, asemenea unui vierme ce nu poate fi ucis dintr-o dată, cu o singură lovitură. De la bun început, credinţa creştină înseamnă jertfire: jertfirea întregii libertăţi, a întregului orgoliu, a întregii conştiinţe de sine a spiritului; în plus, ea este o subjugare, autobatjocorire şi automutilare. Există şi o doză de cruzime şi de fenicianism religios în această credinţă pretinsă din partea unei conştiinţe macerate, complicate şi prea alintate: ea porneşte de la premisa că supunerea spiritului trebuie să fie indescriptibil de dureroasă, că întregul trecut şi toate deprinderile unui astfel de spirit se opun acestui absurdissimum care îl înfruntă în chip de „credinţă“.”

“Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentrugeneraţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momentecapitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosireacare n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări.”

“Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nicio adâncime şi nicio bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nicio valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filozofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filozofia e prea puţin. Niciun gând n-a suprimat o durere şi nicio idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gandurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au pră-buşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din intunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere. Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial? Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.”