“Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;”

“Câte nu se întâmpla în noi si le uitam acolo ca într-un ghiozdan si fiecare crede ca numai el stie lucrul acela pe care îl stiu foarte bine si altii.”

“întelegeti ca traim într-o pasare imensa care ne poarta în ea”

“Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata.”

“De-ar ramâne din mine o carte subtire,Pulbere gri în coperti de racoare,Narile câinelui tau s-o respire,Umbra din sufletul tau s-o masoare. Tu sa te miri de-asa simple cuvinteCe ti se urca pe mâini în tacere,Sfânt sa le-atingi de obrazul fierbintePâna ce noaptea-napoi ti le cere. Eu m-am culcat într-o pagina alba.Trist, întunericul se urca în cesti.Îndata n-o sa se mai vada nimica…Tu la ce te gândesti?”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.”