“Fiecare îsi comunica erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevar; ceilalti înteleg cît pot; fiecare spune mai putin decît întelege si întelege mai mult decît i se spune, iar ce întelege nu i se spune, fiindca ce i se spune nu întelege, si asa mai departe.”

“In plus, cand esti senin si linistit poti auzi de dincolo gemetele lumii, si atunci se comite un pohem sau un tablou cu floricele pentru ca din partea cealalta nu razbate , dupa cum am mai spus , decit ce poate si ce trebuie sa razbata, pe cimpiile inteligentei..”

“Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;”

“Câte nu se întâmpla în noi si le uitam acolo ca într-un ghiozdan si fiecare crede ca numai el stie lucrul acela pe care îl stiu foarte bine si altii.”

“Asa, intr-o zi de vara valurile se aduna, se inalta, cumpanindu-se, si cad; se aduna si cad; si universul intreg pare sa spuna, sa spuna mereu, “asta e tot” mereu mai apasat, iar inima din trupul care sta intins la soare pe tarm spune si ea. Asta e tot. Nu te mai teme, spune inima. Nu te mai teme,spune inima, incredintandu-si povara vreunei mari care suspina obstesc pentru toate tristetile; si reia, incepe, aduna, lasa sa cada.”

“Printre exodurile meleexista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţepe o şosea cânta purta baticurine adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscutăeu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observîi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmurăîn dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuzeapoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilăera plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţiicu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţiefilozofam prostii ne simţeam binedeparte rătăciţi orbiţi de farurinu se putea să nu mă adore era o fihinţă umanăţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsăne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără eacunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe fruntene poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţionalăde fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoseleinotează în carnet adoraţiastăteam aşa cu degetele bine întinseera o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţărespiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştitmă speria ferocea mea luciditate”

“Nimeni nu poate spune ce anume dă naștere unei cărti, și cu atât mai puțin cel care o scrie. Cărțile se nasc din ignoranță iar dacă trăiesc și după ce au fost scrise, asta se întâmplă numai și numai pentru că nu pot fi înțelese.”