“întelegeti ca traim într-o pasare imensa care ne poarta în ea”

“În opinia lui Emmaline, dragostea făcea din ea o femeie specială. Dragostea făcea orice femeie să fie frumoasă şi transforma bărbatul într-un prinţ. O femeie care avea parte de dragoste în viaţă era la fel de bogată ca o regină, pentru că inima ei era preţuită.”

“Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtînd în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gînd, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cîrpe, voi stiti foarte bine cîte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda cînd o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cîrpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cîrpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe;”

“Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe deoameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torentirezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil.Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-unelan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine înforme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atuncinu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman,dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii.”

“Nu simţim în melancolie cum sufletul ni se deschide sub chemări vagi? Şi nu sunt aceste chemări presimţiri de plăcute nelinişti, şi nu este dulce aroma plecată din destrămarea noastră? Căci sufletul ni se deschide într-o voluptuoasă destrămare, într-un indefinit mângâietor, într-o aspiraţie spre vag, fără ca să ne doară, cât de puţin, această destrămare. Nu simţim, dimpotrivă, delicii virginale, suavităţi intime, extaz într-o lume de culori ireale, ca-ntr-o grădină cu flori care îşi întind petalele în nesfârşit? Şi nu ne încântă, în farmecul de destrămare plăcută a melancoliei, singurătăţi sonore ce cresc din nesfârşit, evoluează în tot, se izbesc de lucruri şi revin apoi, în mănunchiuri sonore, într-un reflux insensibil spre nesfârşirea din care au plecat, spre tăcerea din care a purces fiinţa? Singurătăţile au atâtea glasuri pentru cei care au prea multe de spus pentru a mai putea vorbi!”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”