“Printre exodurile meleexista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţepe o şosea cânta purta baticurine adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscutăeu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observîi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmurăîn dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuzeapoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilăera plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţiicu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţiefilozofam prostii ne simţeam binedeparte rătăciţi orbiţi de farurinu se putea să nu mă adore era o fihinţă umanăţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsăne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără eacunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe fruntene poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţionalăde fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoseleinotează în carnet adoraţiastăteam aşa cu degetele bine întinseera o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţărespiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştitmă speria ferocea mea luciditate”

“Nu eram apt să trăiesc în comun cu o femeie pe care n-o iubeam. Preferam să fiu singur ca un lup care se ţine departe de haită. Mă simţeam mai bine aşa. Nu mă întreba nimeni nimic, nu trebuia să ţin seama decât de mine însumi, ceea ce şi vroiam, de fapt, eu fiind singura persoană care mă interesa.”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândurilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.”

“Cînd ne atinge într-un fel sau altul direct, moartea arată ceea ce este de fapt: un scandal. Atunci, în sfîrşit, ne dăm seama că nu există moarte normală, nici măcar cînd omul îşi dă sufletul cu un suspin la o vîrstă respectabilă, şi că morţile revol¬tătoare nu se mai ascund în haine de călugăriţă, venită, chipurile, de la Dumnezeu, ci ţopăie neruşinate, silindu-ne să întoarcem privirea. Sînt vinovat oare că n-am avut tăria să mă uit? Nu din pudoare n-am făcut-o, ci dintr-o neputinţă împotriva căreia n-am fost în stare să lupt. Cel mai important lucru mi se părea atunci să nu mai simt nimic, să mă cufund într-o nesimţire salva¬toare şi am făcut asta cu o spaimă pe care n-am încercat s-o combat, era inutil.”

“Dinu se afla după una din crizele lui de astm, era deprimat, îmi mărturisise că nu realizase niciunul din visurile lui de tinereţe şi m-am aprins:― Ascultă, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obligă să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou, strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei. Pe mine, află, mă ambiţionează să fac ceea ce n-am reuşit să fac... Am izbucnit în râs: Eu nu mă tem, dacă vrei să ştii, decât de momentul când mă voi realiza. Şi pe care, din fericire, n-am cum să-l ating. Cimitirul de marmură nu va fi niciodată o operă desăvârşită. Vrând, nevrând, o voi lăsa neterminată, fiindcă într-o zi voi muri şi altcineva va trebui să facă piatra mea funerară şi mormintele celor care vor muri după mine. Cum s-ar zice, sculptorul a murit, opera lui continuă”