“Primăvară...O pictură parfumată cu vibrări de violet.În vitrine, versuri de un nou poet,În oraş, suspină un vals de fanfară.O lungă primăvară de visuri si păreri ...O lungă deşertare zvoneşte împrejur,E clar si numai soare.La geamul unei fabrici o pală lucrătoareAruncă o privire în zarea de azur.O nouă primăvară pe vechile dureri ...Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie,În infinit pământul se simte tresăltând :Vor fi acum de toate cum este orişicând,Dar iar rămâne totul o lungă teorie.O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...”

“Ramanea ca totul e vanitate...si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire... Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”

“Numai moartea e o forță la fel de absolută, dar în lupta de veacuri dintre aceste două puteri, dragostea este cea care ia moartea de gât, îi pune genunchiul în piept, o bate ziua și noaptea, o învinge în fiecare primăvară, o urmărește pas cu pas și-n fiecare groapă pe care aceasta o sapă, dragostea aruncă sămânța unei vieți noi.”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.”

“Siddhartha îşi dărui vestmântul unui brahman sărac de pe stradă. Nu mai avea pe el decât o bucată de pânză în jurul şoldurilor şi o pelerină dintr o bucată de stofă pământie. Nu mânca decât o dată pe zi, niciodată mâncare pregătită. Posti cincisprezece zile. Posti douăzeci şi opt de zile. Carnea de pe şolduri şi din obraji i se topi. Din ochii săi măriţi se revărsau flăcările unor vise fierbinţi, la degetele uscăţive îi crescură unghii lungi, pe bărbie îi crescu o barbă uscată, ţepoasă. Privirea îi îngheţa când în cale îi ieşeau femei; gura i se schimonosea de dispreţ când mergea printr un oraş cu oameni frumos îmbrăcaţi. Vedea cum negustorii făceau negoţ, cum bogătaşii se duceau la vânătoare, cum cei încercaţi de durere îşi plângeau morţii, cum se ofereau târfele, cum doctorii se îngrijeau de bolnavi, cum preoţii stabileau ziua semănatului, cum se iubeau îndrăgostiţii, cum mamele îşi alăptau pruncii – dar la toate acestea nu merita să priveşti nici măcar cu un singur ochi, totul era minciună, totul duhnea a minciună, totul voia să lase impresia unui sens anume, impresia de fericire şi de frumuseţe, pe când în fond totul nu era decât o nemărturisită descompunere. Lumea avea un gust amar. Viaţa era un chin.”

“Ce mai este... cărţi de noapteMai citesc, şi-mi pare că sunt viu -Cine iar aprinde lampaCând e prea târziu?Ţăcănă un ceas pe-o planşă...Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?!Noapte...Cine iar aprinde lampaCând e prea târziu?(Tăcere)”