“Societatea cere mereu oameni robusti, care sa se straduiasca cu spor pentru ea, sa-I duca mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodata inteleasa.”

“Ramanea ca totul e vanitate...si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire... Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”

“Cand o sa cresti, o sa vrei sa fii fericit. Deocamdata nu te gandesti la asa ceva si tocmai de-asta esti. Cand te vei gandi, cand vei vrea sa fii fericit, nu vei mai fi. Niciodata! Poate niciodata... M-ai auzit? Niciodata. Cu cat mai mare va fi dorinta ta de a fi fericit, cu atat mai nefericit o sa fii. Fericirea nu e ceva care se cucereste. Sa nu crezi. Fericirea ori e, ori nu e.”

“Departarile profilau o civilizatie ca o silueta daramata, pamantul astepta un nou transformism, si eram ultimii oameni cu ultimul ecou monoton peste aceste valuri...”

“Primăvară...O pictură parfumată cu vibrări de violet.În vitrine, versuri de un nou poet,În oraş, suspină un vals de fanfară.O lungă primăvară de visuri si păreri ...O lungă deşertare zvoneşte împrejur,E clar si numai soare.La geamul unei fabrici o pală lucrătoareAruncă o privire în zarea de azur.O nouă primăvară pe vechile dureri ...Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie,În infinit pământul se simte tresăltând :Vor fi acum de toate cum este orişicând,Dar iar rămâne totul o lungă teorie.O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! ...”

“Ce mai este... cărţi de noapteMai citesc, şi-mi pare că sunt viu -Cine iar aprinde lampaCând e prea târziu?Ţăcănă un ceas pe-o planşă...Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?!Noapte...Cine iar aprinde lampaCând e prea târziu?(Tăcere)”

“Ea plânge şi-a căzut pe clape,Şi geme greu ca în delir...În dezacord clavirul moare,Şi ninge ca-ntr-un cimitir.(Nevroză)”