“Într-un târziu, neridicândDe jos a ta privire:- Eu simt că voi muri-n curând,Că nu-mi mai sunt în fire...Mai ştiu şi eu la ce gândeam?Aveţi şi voi un frate...Mi s-a părut c-aud la geamCu degetul cum bate.Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,Aş mai trăi o viaţă.E dus, şi voi muri dorindSă-l văd o dată-n faţă.Aşa vrea poate Dumnezeu,Aşa mi-e datul sorţii,Să n-am eu pe băiatul meuLa cap, în ceasul morţii!”

“...Iartă-mă, Pablo. Nu sunt a ta şi n-am fost niciodată. Te-am minţit, cum m-am minţit şi pe mine...Ştiu că o să te doară, dar ştiu la fel de bine că o să-ţi revii uşor şi repede. Poate asta e şi cauza principală că n-aş fi putut fi a ta...”

“Dragă Relu, epoca pe care-o trăim e suficient s-o priveşti ca spectator pentru a trage concluzii pentru toate vremurile. Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului. „Realitate" nu există decît în suferinţă, dar moartea o anulează şi pe ea, aşa încît în cele din urmă nimic n-are nicio consistenţă. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare şi marii poeţi englezi. în afară de muzică şi poezie, totul e minciună sau vulgaritate. Nu ştiu dacă pe acolo găseşti cărţi. Ţi-aş trimite ceva, dar pe poştă nu se poate încă. Pe dată ceva fi posibil, o să fac să-ţi parvină. Dintre prietenii de la Bucureşti mi-e dor de Ţuţea. L-ai mai văzut?”

“eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric, în ascunzişu care-l deosebeşte pe om de bou. Că omu iubeşte stânjeneii şi bou mănâncă iarbă. Fiecare om, camarade, şi fiecare femeie, părerea mea, are o cutie secretă. Acolo e sufletu şi moartea. Pui mereu pe fundu casetei sau între pereţii ei, care-s făcuţi din foiţă de carne, şi nu scoţi, pentru că ţi-e frică să dai la iveală. Eu am vrut să văd ce e înăuntru, ia să scot eu, zic, să pun pe masă, fapt cu fapt, să înşir toate porcăriile, să scuip pe ele şi să torn în locul lor lapte dulce. Nu s-a putut, nu-ţi dă mâna să scoţi. Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. Numa copiii sunt curaţi, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rându şi lor...”

“Îmi zisese într-o zi: "Nu, domnule, eu nu mă tem de moarte. Vină cînd va dori. Uşa e deschisă, nu trebuie nici măcar să bată. E destul s-o împingă şi să-mi spună: «Bună ziua, domnule»... asta-i singura condiţie pe care i-o pun, să mi se adreseze politicos... «am venit să vă poftesc cu mine». Poate că tot din politeţe o voi întreba «unde?», fără să aştept un răspuns, deoarece ştiu că n-ar avea ce să-mi răspundă. După care formalităţile ar fi încheiate şi m-aş pregăti de călătorie, iertîndu-i pe toţi, uitîndu-i şi lăsîndu-i şi pe ei să mă uite"...”

“Nu v-am scris mai devreme că s-a înfiinţat aici un premiu de 50 000 fr. pentru manuscrisul cel mai bun în franţuzeşte scris de un străin. M-am prezentat şi eu, într-o doară. Comisia e compusă din cei mai mari scriitori francezi. Manuscrisul meu a făcut mare impresie, a fost găsit cel mai interesant dintr-o sută cîte au fost prezentate. Hotărîrea nu se va lua decît la sfîrşirul lui Martie. Un membru al Academiei franceze, care face parte din comisie, m-a chemat la el şi mi-a spus că va vota pentru mine. Cu toate acestea eu nu sper să am premiul, fiindcă unii membri din comisie susţin că am o concepţie prea pesimistă despre viaţă şi că deci ar fi riscant să mi se dea o recompensă oficială. Oricum ar fi, eu mi-am atins scopul: editorul, aflînd despre vîlva ce-a făcut-o manuscrisul, 1-a dat imediat la publicare. E tot ce aşteptam. Casa de editură la care voi apare e cea mai importantă din Franţa. în tot cazul vă voi ţine în curent despre mersul treburilor. într-un anumit fel am avut noroc că n-am fost publicat cum trebuia acum doi ani: între timp am putut să îndrept mult calitatea textului.”