“De ce oare fluviul geniului izbucnește atât de rar și atât de rar se revarsă în valuri puternice și vă cutremură sufletul uimit?”

“...oamenii fericiți sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, își duc păpușile în brațe, le îmbracă și le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama a încuiat zaharul, iar când, în sfârșit, au căpătat bucățica de zahăr, o mănâncă cu poftă și strigă: ”Mai dă-mi!”...Fericite ființe!”

“Un autor își strică opera dacă o publică într-o ediție revăzută, chiar dacă din punct de vedere poetic a devenit acum mai bună. Prima impresie e cea hotărâtoare, și omul e astfel alcătuit, încât îl poti convinge de cele mai nemaipomenite lucruri; totul se lipește imediat de suflet, dar vai de acela care vrea sa curețe și să șteargă cea a fost lipit.”

“Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,schimbând prin noul gând pe cele-avute,așa că lasă totul ce-a-nceput,așa și eu sub poala coastei mutegândind îmi mistuii întreaga vrerece-ntâi, spre-a-ncepe, atât mi-a fost de iute.-De-ți prind din vorbe bine-a ta durere-răspunse umbra cea mărinimoasă-ți-e sufletul curpins de-acea scădere,ce-abate-ades de ținta sa frumoasăpe om, astfel (oprind) ca năzărireanălucii lui pe-o bestie fricoasă.”

“Mă întorc în mine însumi și găsesc o lume!”

“Îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieţi şi care totuşi, când se hotărăsc să se elibereze de ele, devin cele mai dulci şi mai senzuale iubite cu putinţă.”

“O, frumosul și tristul Liban! Cînd mă gîndesc la anul petrecut acolo, mi se-mbată inima de bucurie, dar și sîngerează în același timp!... Ghazir... Ghazir!... Și tu, Dlepta!... Și tu Harmon!... Și tu, Malmetein!... Și voi, cedrilor cu brațe lungi, brațe de frate, ce parc-ați vrea să-mbrățișați pămîntu-ntreg!... Și voi, rodii, care vă mulțumiți cu trei pumni de mușchi grămădiți într-o crăpătură de stîncă, să îmbiați de-acolo călătorul rătăcitor cu roadele voastre zemoase!... Și tu, Mediterană, care te dai voluptoasă, dezmierdărilor zeului tău înfocat și care-ți așterni nesfîrșirea neprihănită sub ferestrele sărmanelor căsuțe libaneze, așezate una peste alta, cu fața la infinit!... Vă spun rămas bun tuturora!... N-am să vă mai văd, dar ochii mei vor păstra în veci lumina voastră blândă, fără pereche!... În amintirea mea, lumina asta-i terfelită... Viața n-a îngăduit ca bucuria să-mi fie deplină... Dar, Doamne, cînd oare ne dăruie viața o bucurie deplină?”