“De ce oare fluviul geniului izbucnește atât de rar și atât de rar se revarsă în valuri puternice și vă cutremură sufletul uimit?”

“Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,schimbând prin noul gând pe cele-avute,așa că lasă totul ce-a-nceput,așa și eu sub poala coastei mutegândind îmi mistuii întreaga vrerece-ntâi, spre-a-ncepe, atât mi-a fost de iute.-De-ți prind din vorbe bine-a ta durere-răspunse umbra cea mărinimoasă-ți-e sufletul curpins de-acea scădere,ce-abate-ades de ținta sa frumoasăpe om, astfel (oprind) ca năzărireanălucii lui pe-o bestie fricoasă.”

“Îmi plac mult de tot femeile mature, cele ce par mereu atât de grave, de intangibile, atât de încrustate în tiparele propriei vieţi şi care totuşi, când se hotărăsc să se elibereze de ele, devin cele mai dulci şi mai senzuale iubite cu putinţă.”

“O, frumosul și tristul Liban! Cînd mă gîndesc la anul petrecut acolo, mi se-mbată inima de bucurie, dar și sîngerează în același timp!... Ghazir... Ghazir!... Și tu, Dlepta!... Și tu Harmon!... Și tu, Malmetein!... Și voi, cedrilor cu brațe lungi, brațe de frate, ce parc-ați vrea să-mbrățișați pămîntu-ntreg!... Și voi, rodii, care vă mulțumiți cu trei pumni de mușchi grămădiți într-o crăpătură de stîncă, să îmbiați de-acolo călătorul rătăcitor cu roadele voastre zemoase!... Și tu, Mediterană, care te dai voluptoasă, dezmierdărilor zeului tău înfocat și care-ți așterni nesfîrșirea neprihănită sub ferestrele sărmanelor căsuțe libaneze, așezate una peste alta, cu fața la infinit!... Vă spun rămas bun tuturora!... N-am să vă mai văd, dar ochii mei vor păstra în veci lumina voastră blândă, fără pereche!... În amintirea mea, lumina asta-i terfelită... Viața n-a îngăduit ca bucuria să-mi fie deplină... Dar, Doamne, cînd oare ne dăruie viața o bucurie deplină?”

“Iubirea schimbă-n limpezi frumuseți, tot ce-i mărunt și fără niciun preț. Ea vede nu cu ochii, ci cu dorul; de-aceea Cupidon luându-și zborul, precum un orb, așa-i infățișat... Copil nechibzuit, întraripat. Aripa-i semn că graba îi da ghes, de-aceea se înșală atât de des.”

“Ce era asta? Ce însemna asta? Oare lucrurile puteau să-și întindă mâna, așa, și să te zgâlțâie; lama de cuțit putea să taie? pumnul să inșface? Nu exista o siguranță? Nicio posibilitate să înveți pe de rost căile vieții? Nicio îndrumare, niciun adăpost, totul era miracol, saltul din vârful unui pisc în spațiu? E posibil ca asta să fie viața, chiar pentru oamenii mai în vârstă? Surprinzătoare, neașteptată, necunoscută?” O clipă avu impresia că dacă s-ar ridica amândoi, aici, acum, pe pajiște, și ar cere o explicație, de ce e viața atât de scurtă, de ce e atât de inexplicabilă, daca și-ar formula întrebările vehement, așa cum ar fi îndreptățite să o facă două ființe umane bine oțelite, față de care nimic nu trebuie ascuns, atunci frumusețea s-ar desfășura; vidul s-ar umple; arabescurile acelea deșarte s-ar împreuna într-o formă; dacă ei doi ar striga destul de tare, doamna Ramsay s-ar întoarce. ”Doamnă Ramsay! strigă cu glas tare. Doamnă Ramsay!” Lacrimile i se rostogoleau pe obraji.”