“...oamenii fericiți sunt aceia care trăiesc asemenea copiilor, își duc păpușile în brațe, le îmbracă și le dezbracă, dau târcoale, cu mare respect, cutiei în care mama a încuiat zaharul, iar când, în sfârșit, au căpătat bucățica de zahăr, o mănâncă cu poftă și strigă: ”Mai dă-mi!”...Fericite ființe!”

“Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranța în viitor pe care ți-o dă trecutul ei, ești întotdeauna mai mult sau mai puțin gelos. Dacă ai fost îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur ai resimțit această nevoie de a izola de restul lumii ființa în a cărei inimă ai vrea să fii numai tu. Mi se pare că oricât ar fi de indiferentă la ceea ce o înconjoară, femeia iubită își pierde din parfumul și din armonia ei în contact cu oamenii și cu lucrurile.”

“Mă transport în cer, pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul umbrelor divine — visuri care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire. Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer.”

“Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toți fericiți odată cu mine.”

“O, frumosul și tristul Liban! Cînd mă gîndesc la anul petrecut acolo, mi se-mbată inima de bucurie, dar și sîngerează în același timp!... Ghazir... Ghazir!... Și tu, Dlepta!... Și tu Harmon!... Și tu, Malmetein!... Și voi, cedrilor cu brațe lungi, brațe de frate, ce parc-ați vrea să-mbrățișați pămîntu-ntreg!... Și voi, rodii, care vă mulțumiți cu trei pumni de mușchi grămădiți într-o crăpătură de stîncă, să îmbiați de-acolo călătorul rătăcitor cu roadele voastre zemoase!... Și tu, Mediterană, care te dai voluptoasă, dezmierdărilor zeului tău înfocat și care-ți așterni nesfîrșirea neprihănită sub ferestrele sărmanelor căsuțe libaneze, așezate una peste alta, cu fața la infinit!... Vă spun rămas bun tuturora!... N-am să vă mai văd, dar ochii mei vor păstra în veci lumina voastră blândă, fără pereche!... În amintirea mea, lumina asta-i terfelită... Viața n-a îngăduit ca bucuria să-mi fie deplină... Dar, Doamne, cînd oare ne dăruie viața o bucurie deplină?”

“Iubirea e banală. Îți provoacă o intoxicație chimică foarte asemănătoare cu aceea dată de o reușită mult așteptată sau de mersul cu mare viteză. În acele momente, nu mai ținem cont de nimic și ne concentrăm doar asupra propriei noastre delectări; viața de zi cu zi ne este distorsionată și devenim iraționali: ne simțim fericiți și ni se pare că totul este posibil.”