“Un autor își strică opera dacă o publică într-o ediție revăzută, chiar dacă din punct de vedere poetic a devenit acum mai bună. Prima impresie e cea hotărâtoare, și omul e astfel alcătuit, încât îl poti convinge de cele mai nemaipomenite lucruri; totul se lipește imediat de suflet, dar vai de acela care vrea sa curețe și să șteargă cea a fost lipit.”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut,schimbând prin noul gând pe cele-avute,așa că lasă totul ce-a-nceput,așa și eu sub poala coastei mutegândind îmi mistuii întreaga vrerece-ntâi, spre-a-ncepe, atât mi-a fost de iute.-De-ți prind din vorbe bine-a ta durere-răspunse umbra cea mărinimoasă-ți-e sufletul curpins de-acea scădere,ce-abate-ades de ținta sa frumoasăpe om, astfel (oprind) ca năzărireanălucii lui pe-o bestie fricoasă.”

“Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist... Considerată din acest punct de vedere, pietatea, "viaţa întru Dumnezeu“ ar apărea ca fiind cel din urmă şi cel mai rafinat produs al spaimei de adevăr, ca o divinizare şi o beţie artistică în faţa celei mai consecvente falsificări posibile, ca o vrere de răsturnare a adevărului, o vrere spre neadevăr cu orice preţ. Poate că nici n-a existat până acum vreun mijloc mai eficace pentru înfrumuseţarea omului ca pietatea însăşi: prin pietate omul se poate transfigura într-o asemenea măsură în artă şi superficie, în joc de culori, în bunătate, încât priveliştea pe care o oferă să nu mai provoace suferinţă.”

“Cei ce afirmă că omul Renașterii simțea, cugeta și acționa ca noi se înșeală enorm. Dimpotrivă, noi avem obiceiul de-acum multisecular de a refula în noi înșine tot ceea ce constituia imagine a lumii la omul Renașterii, până într-atât încât acesta se confundă cu „umbra” noastră, cu ceea ce învățat, prin educație, să extirpăm și să mutilăm din noi înșine. Adăpostim încă în noi un frate debil, din pricină că nu ne putem debarasa complet de el. Dacă el este caricatura noastră - de vreme ce acumulează într-însul trăsăturile noastre cele mai infantile și mai ridicole -, să încercăm pentru o clipă să ne punem în locul lui: firește, este foarte probabil ca el să nu aibă despre noi o imagine mai măgulitoare decât aceea pe care ne-o facem noi despre el. Dar orice comunicare este imposibilă, iar barierele de vârstă nu se ridică niciodată. De aceea, e mică speranța că într-o zi ne-am putea înțelege și strânge mâna. Dar e încă și mai redusă posibilitatea ca acest oaspete neliniștitor din profunzimile noastre să dispară vreodată. În lipsa putinței de a ajunge la o înțelegere cordială, trebuie să învățăm a-l privi fără prea multă superioritate. Căci noi am pierdut ceea ce el avea, iar el nu are ceea ce noi am cucerit. Până la urmă, aceste cantități sunt egale. Dacă noi am realizat câteva dintre dorințele cele mai arzătoare ale imaginației sale, nu trebuie să uităm că am distrus tot pe-atâtea ș că acestea s-ar putea vădi irecuperabile.”

“Cuvintele sunt poduri de legătură, poduri ce leagă și unifică și, de aceea, într-o biografie alcătuită din cuvinte, totul e foarte bine ordonat, logic si coerent. Dar viața nu-i făcută din cuvinte de legătuă. Ceea ce există sunt doar întâmplările, iar întâmplările nu fac decât să ne îndepărteze unii de alții. O împrejurare urmeaza alteia, și nu ne mai întâlnim niciodată.”