“Timpul poate curge inegal. In sine, el e constant, dar poate sa isi piarda fluditatea si sa se distorsioneze cumplit. Uneori e teribil de greoi si de lent, alteori usor si rapid. Cateodata evenimentele isi schimba cronologia sau chiar dispar cu desavarsire. Alteori apar unele care nici n-ar trebui sa existe. Manevrand astfel timpul dupa bunul lor plac, oamenii ajusteaza semnificatia pe care o atribuie propriei lor existente. Cu alte cuvinte, ei reusesc sa-si apere cumva sanatatea mintala. Daca ar fi nevoiti sa-l perceapa in mod uniform si in ordinea corecta in care acesta se scurge, mai mult ca sigur ca ar ceda nervos. O astfel de viata ar fi tortura curata.”

“Isi intindea tot timpul palma pe marinea pupitrului ca sa prinda cat mai bine o gama imaginara. Mi-ar fi placut sa am linistea ei. O admiram ca nu se cheltuieste pentru nimeni si nimic; si totusi intelegeam ca e un lux sa poti ramane in afara de agitatia lumii si s-o privesticu linistea cu care stai intr-un loc bun la teatru si vezi cum se agita pe scena, costumati in anumite piese, actori care ragusesc debitand tirade eroice, se lupta cu spada care suna a tinichea cad si se ridica.”

“mai intai nu lasati pe nimeni sa va porunceasca si ce sa faceti si ce sa ganditi.Aveti mare grija mai ales ca gandurile sa va ramana neincatusate .Chiar si un om liber poate ,uneori,sa fie legat mai strans decat un sclav.Ascultati-i pe oameni,dar nu va deschideti inima.Aratati-le respect stapanitorilor,dar nu-i urmati orbeste!Ganditi logic si cu bun simt ,dar nu comentati!Nu considerati pe nimeni mai presus de voi , oricare le-ar fi rangul si pozitia.Purtati-va corect cu toti,daca nu, o sa caute sa se razbune pe voi.Ramaneti credinciosi lucrurilor in care credeti si-i ve-ti face astfel pe ceilalti sa va asculte”

“Daca vrei ca un om sa fie fericit politiceste, nu-i infatisa doua laturi ale unei probleme, caci s-ar framanta, prezinta-i o singura latura, sau chiar nici una, e si mai bine. Lasa-l sa uite c-ar exista primejdia razboiului. Daca guvernul e incapabil, birocratic si ahtiat de impozite, lasa-l sa ramana asa, decat sa-i faci pe oameni sa se necajeasca din pricina asta. Avem nevoie de liniste, Montag. Da-le oamenilor concursuri la care castiga cei care-si aduc aminte cuvintele celor mai polulare cantece, sau de numele capitalelor diferitelor state, sau de recolta de porumb obtinuta in Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date ne-inflamabile, impaneaza-le-o cu “fapte” pana ajung sa se simta ghiftuiti, dar grozav de “informati”; atunci au sa-si inchipuie ca gandesc, au sa aiba iluzia miscarii, fara sa se miste. Si-au sa fie fericiti, deoarece “faptele” de acest gen raman neschimbate. Nu trebuie sa le dai vreo materie nesigura, ca filozofia sau sociologia, cu care sa incerce sa-si explice lucrurile. I-ar apuca stenahoria. Orice om capabil sa monteze si sa demonteze un perete de televiziune – si mai toti oamenii sunt capabili acum de asa ceva – este mai fericit decat un om care icearca sa sa masoare, sa fixeze in calcule si ecuatii universul, ce nu se lasa masurat si calculat fara a-l face pe om sa se simta singur ca un animal. Stiu prea bine ca asa se intampla, fiindca am incercat eu insumi. La naiba cu toate astea! Traiasca seratele si cluburile, acrobatii si magicienii, petrecaretii, limuzinele cu reactie, elicopterele-motociclete, pornografia si stupefiantele, tot ce poate simula reflexele automate. Daca piesa e de proasta calitate, daca filmul nu spune nimic, daca spectacolul e lipsit de miez, faceti-mi o injectie cu theremina, si-am sa cred ca piesa ma emotioneaza, desi in realitate va fi doar o reactie tactila la o anumita vibratie. Nu-mi pasa, imi lace sa ma distrez copios!”

“Oare nu e limpede, pentru toti in afara de mine, ca ma sfarsesc ? Si nu e vorba decat de saptamani, de zile ― poate chiar acum mor. A fost lumina si-acum e intuneric. Am fost aici si-acum plec acolo! Unde ?" Il trecura fiori, respiratia i se opri. Nu auzea decat bataile inimii. "N-am sa mai exist ― si-atunci ce-o sa fie? N-o sa fie nimic. Unde am sa fiu cand n-am sa mai exist? Cum? Chiar moartea? Nu, nu vreau!" Se ridica din pat, vru sa aprinda lumanarea, bajbai cu mainile tremuratoare, scapa lumanarea si sfesnicul pe jos si cazu din nou in pat, pe perna. "De ce ? Totuna e, isi spuse, privind cu ochii deschisi in intuneric. Moartea. Da, moartea. Si nimeni din ei nu stie si nici nu vrea sa stie, si nu le e mila. Ei canta! (auzea ca din departare, de dupa usa, glasuri si refrene.) Lor le e totuna, dar si ei o sa moara. Natangii! Eu mai devreme, ei mai tarziu; dar si ei o sa pateasca la fel. Acum se veselesc. Dobitocii!”

“Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.”