“Așa-i de când lumea, că cine se introspectează prea mult, acela nu mai e de acord nici cu sine însuși, în cele din urmă, iar cine nu-i de acord cu sine însuși, acela nu-i capabil să ia o hotărâre.”

“De la un anumit nivel în sus, un angajat nu are obligații doar față de firmă, ci și față de el însuși, trebuie să aibă grijă de cariera lui și s-o iubească, așa cum face Hristos cu Biserica și soția cu soțul ei, sau, cel puțin, trebuie să acorde problemelor ridicate de carieră acel minim de atenție în lipsa căruia va demonstra superiorilor săi consternați că nu va fi nicicând demn să-și depășească poziția de subaltern.”

“Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...)Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.”

“Așadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze în diapozitive subțiri. În momente diferite, după ele, am personalități diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

“Paradoxul evident pe care îl prezintă psihologia poporului român, acest paradox subtil, aproape imposibil de intuit din afară, face din noi unul dintre cele mai necunoscute, sau mai prost cunoscute , popoare ale Europei. Românii sunt poporul cel mai supus, cel mai de nerăsculat, nu pentru că se lasă dominaţi de ideile celor ce îi stăpânesc, dimpotrivă, pentru că nici o ideologie nu-i seduce, nici chiar revolta, care-i întotdeauna o ideologie. Faţă de tot ce i se spune (şi cu cât se încăpăţinează mai mult), el păstrează o distanţă ironică, din ce în ce mai refractară. Această impertiabilitate funciară la entuziasm şi fanatism îl face în acelaşi timp şi de necucerit, şi de nerevoltat. Şi asta pentru că, pe de o parte, orice revoltă presupune un elan mai mult sau mai puţin entuziast, fanatic, iar românul nu este nu numai capabil de fanatism, ci, mai mult, fanatismul îl repugnă şi – mai mult chiar – i se pare ridicol şi îi trezeşte hazul; pe de altă parte, pentru că teroarea care pare, văzută din afară, insuportabilă, ricoşează de realitate pe suprafaţa alunecoasă a ironiei populare, nereuşind să pătrundă în interior, nereuşind să realizete o presiune interioară pe măsura grozăviei ei istorice. Deci, revolta nu se produce, pentru că nu are condiiţii subiective (predispoziţie psihologică, dar nici obiective (impactul real asupra indivizilor). Astfel se ajunge la paradoxala situaţie în care un popor, care nu poate fi manipulat, poate totuşi fi guvernat cu uşurinţă. Libertatea interioară se transformă în condiţie şi chiar în unealta a supunerii exterioare.”

“-Mirările au să-ți treacă ! îl asigură domol Nicolae Apostol. Cu timpul au să-ți treacă, atunci când ai să înțelegi că drumul nostru prin viață nu-i scris, cu o linie dreaptă și neîntreruptă, într-o carte. E plin de ocoluri, de șovăieli, de opriri. De căderi, chiar. Unii au puterea să se ridice. Alții rămân acolo, căzuți. N-avem de ce-i osândi. Dreptul acesta nu-l avem. Cel mult îi putem plânge.[...]-Da ! repetă. Îi putem plânge, dar să nu întârziem prea mult jelindu-i. Viața e aspră. Nu-ți îngăduie să privești înapoi, nici ca să regreți, nici ca să osândești. Privești ca să aduni de acolo puteri vechi și să pornești mai hotărât înainte. Datoriile noastre înainte sînt, și sînt multe...”