“in momentul acela il preocupau cateva carti in care niste tineri deosebit de abili isi imaginau ca inalta, piatra cu piatra, o noua cultura, furand, intr'un limbaj catifelat, placut auzului, tot felul de odoare, frumoase si usor de transportat, cand de la Ruskin cand de la Nietzsche. cartile astea erau mult mai agreabile decat cele de Ruskin si Nietzsche, aveau un farmec cochet, generos in nuante fine, si o stralucire nobila, matasoasa. si unde miza era insemnata si impunea autoritate si pasiune, erau citati Dante si Zarathustra.de aceea avea si Homburger fruntea innegurata, privirea ostenita, ca si cum ar fi strabatut spatii imense, iar pasul ii era agitat si inegal. simtea ca lumea obisnuita, searbada, care'l inconjura, era luata cu asalt, si ca venise vremea sa treaca de partea profetilor si a celor care aduceau noua mantuire. atunci frumusetea si spiritul ar inunda lumea si orice pas in ea ar musti de poezie si intelepciune.de data asta, contrar obiceiului, domnul Homburger s'a trezit dimineata inaintea tuturor. vioi nu era. il durea capul de la cititul indelungat la lumina lampii. cand, in sfarsit, stinsese lumina, patul era deja prea incalzit si ravasit ca sa'i fie prielnic somnul si acum se scula stors de puteri, infrigurat, cu privirile sterse. simtea mai limpede ca oricand necesitatea unei renasteri, dar in clipa aceea nu avea nici un chef sa'si continue studiul. apoi a simtit un fel de gol launtric si a'nceput sa chibzuiasca daca nu cumva se va servi in curand cafeaua.”

“Cu siguranta, nu-l ura. Nu, ura trecuse cu mult timp in urma si cam tot de atunci se nascuse senzatia de rusine pentru ca avusese fata de el un sentiment care s-ar fi putut numi astfel. Respetul fata de el, generat de credinta ca avea calitati de pret, desi cu greu acceptat la inceput, incetase de la un timp a-l mai considera in neconcordanta cu simtamintele ei, iar acum respectul acesta crescuse, se modificase, devenise un soi de prietenie, datorita marturiilor ce-i fusesera atat de favorabile si datorita luminii atat de bune in care se plasase in ziua aceea. [...] Il respecta, il stima, ii era recunoscatoare, ii dorea numai binele, ar fi vrut doar sa stie cat dorea el ca binele acela sa fie legat de ea si in ce masura ar fi fost spre fericirea amandurora sa-si foloseasca puterile, pe care-si imagina ca inca le mai are, pentru a-l face sa-si reinnoiasca cererea.”

“In piata din fata garii am stat sa privesc un baiat. Si am admirat inca o data cum, in copilarie, timpul trecea incet, ca si cum ar fi fost incremenit. Un infinit se intinde intre Boboteaza care a trecut si aceea care va veni, iar aniversarile copiilor se succeda dupa atatea intamplari sau vise, incat urmatoarea pare la fel de departe pentru ei ca batranetea insasi ... asa cum orele copilariei sunt mai lungi, atunci cand imbatranesti orele se scurteaza, ca un astru care se invarte de fiecare data pe orbite tot mai mici, cu o viteza tot mai mare, la fel cum nici nu apuci sa te bucuri de cadouri, ca a si venit pe nesimtite o noua aniversare.”

“Urasc oamenii de stiinta care colectioneaza lucruri si le clasifica si le dau nume,ca apoi sa uite cu totul de ele.La fel se intampla si in arta.Eticheteaza un pictor drept impresionist sau cubist sau altceva si il pun intr-un anume sertar si nu se mai gandesc la ca la o fiinta umana care picteaza”

“Erau miliarde de frunze pe pamant: Montag se balacea in ele ca-ntr-un rau uscat care mirosea a praf cald si a mirodenii. Dar celelelte miresme! Pamantul rece si nins de razele lunii mirosea a cartofi cruzi! Mai mirosea si a muraturi si a patrunjel, si a mustar. Iar in vazduh plutea si parfumul garoafelor din curtea casei vecine. Montag intinse mana si simti cum o buruiana se inalta ca un copil, fecandu-si capul de el. Degetele lui miroseau acum a lemn dulce.Se ridica in picioare si incepu sa respire adanc; cu cat respira mai adanc, cu atat se umplea de amanuntele vii ale acestui taram. Nu mai era gol pe dinauntru; gasea aici destula hrana ca sa-si sature sufletul. Totdeauna va fi destula hrana de acest fel in lume.”

“La citeva luni dupa intoarcerea sa, incepuse sa imbatrineasca atit de repede si intr-un chip atit de nelinistitor, incit in curind fu privit ca unul dintre acei strabunici inutili care se foiesc ca niste umbre prin odai, tirindu-si picioarele, amintindu-si cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, si de care nimanui nu-i mai pasa si nici nu-si mai aminteste de ei pina in ziua cind ii gaseste morti, in zori, in patul lor.”