“Sunetele clădeau geometria solida a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin acele cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia de sol căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d`eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau niciun moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate cu ascensiune senină; iubiri înălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecând peste obstacole de măiestria sufletească.Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicii una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin.Hortensia Papadat-Bengescu "CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH”

“ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET — asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista. Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină. Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge-n mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.”

“Surâsul său era foarte inocent, dulce, l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenţă — cum sunt multe la noi — fără de speranţă şi afară de aceea determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — şi c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultura îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cât de trişti, cât de lungi, cât de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă.”

“Filozofia nu e posibilă decît în oraş, printre oameni, pe pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întîlnirea cu celălalt ţi-o dă. Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădinile (sau lăsaţi cel mult aceste convenţionale grădini publice) — şi undeva, lîngă o scară de serviciu, se va naşte un filozof.”

“Măsurăm valoarea individului după suma dezacordurilor sale cu lucrurile, după neputinţa de a fi indiferent, după refuzul de a deveni obiect. De aici declasarea ideii de Bine, de aici voga Diavolului. Cît timp am trăit în iadul unor angoase elegante, ne împăcăm de minune cu Dumnezeu. Cînd alte spaime, mai sordide, s-au abătut peste noi, ne-a trebuit un alt sistem de referinţă, un alt patron. Diavolul era personajul visat. Totul în el se potriveşte cu natura evenimentelor, pe care le generează şi guvernează: atributele lui coincid cu ale timpului. Să ni-l facem icoană, aşadar, de vreme ce, departe de a fi un produs al subiectivităţii noastre, o creaţie a nevoii de blasfemie ori de singurătate, el este demonul îndoielilor şi spaimelor noastre, instigatorul rătăcirilor omeneşti. Protestele, furiile sale nu-s totuşi lipsite de echivoc: acest „mare Nefericit" e un rebel care se îndoieşte. Dacă firea i-ar fi simplă, dintr-o bucată, nu ne-ar înduioşa defel; dar paradoxurile, contradicţiile lui sînt ale noastre: el strînge laolaltă neputinţele omului, serveşte de model revoltelor şi urii cu care ne înfruntăm noi pe noi înşine. Definiţia infernului? S-o căutăm în forma aceasta de revoltă şi ură, în supliciul orgoliului rănit, în senzaţia de a fi o înfricoşătoare cantitate neglijabilă, în chinurile „eului", ale acestui „eu" cu care începe sfîrşitul nostru.”

“A impartasi cu toată făptura ta o credinţă, şi a rămîne în acelaşi timp om întreg — este astăzi un lucru extrem de rar. De la o vreme nu mai întîlnim decît jumătăţi de oameni, sferturi şi cîtimi de oameni. Unii din ei excepţional de bine înzestraţi, alţii înfriguraţi de o mare dorinţă de bine — dar nimeni nu e om întreg, om liber şi viu. Se visează şi se pregătesc societăţi noi, cu rinduieli noi, cu o dreptate mai largă. Cît entuziasm nu se cheltuieşte, cîtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Şi totuşi, cînd te apropii şi cauţi omul întreg, omul liber mai ales, nu găseşti decît fărîmituri.”