“Cei ce afirmă că omul Renașterii simțea, cugeta și acționa ca noi se înșeală enorm. Dimpotrivă, noi avem obiceiul de-acum multisecular de a refula în noi înșine tot ceea ce constituia imagine a lumii la omul Renașterii, până într-atât încât acesta se confundă cu „umbra” noastră, cu ceea ce învățat, prin educație, să extirpăm și să mutilăm din noi înșine. Adăpostim încă în noi un frate debil, din pricină că nu ne putem debarasa complet de el. Dacă el este caricatura noastră - de vreme ce acumulează într-însul trăsăturile noastre cele mai infantile și mai ridicole -, să încercăm pentru o clipă să ne punem în locul lui: firește, este foarte probabil ca el să nu aibă despre noi o imagine mai măgulitoare decât aceea pe care ne-o facem noi despre el. Dar orice comunicare este imposibilă, iar barierele de vârstă nu se ridică niciodată. De aceea, e mică speranța că într-o zi ne-am putea înțelege și strânge mâna. Dar e încă și mai redusă posibilitatea ca acest oaspete neliniștitor din profunzimile noastre să dispară vreodată. În lipsa putinței de a ajunge la o înțelegere cordială, trebuie să învățăm a-l privi fără prea multă superioritate. Căci noi am pierdut ceea ce el avea, iar el nu are ceea ce noi am cucerit. Până la urmă, aceste cantități sunt egale. Dacă noi am realizat câteva dintre dorințele cele mai arzătoare ale imaginației sale, nu trebuie să uităm că am distrus tot pe-atâtea ș că acestea s-ar putea vădi irecuperabile.”

“Cât de puţin din ceea ce există în noi reuşim să transmitem prin vorbe şi cât de puţin din acest puţin este primit! Totuşi vorbim (iată!) mai departe, încredinţaţi că soarele raţiunii ne luminează sufletele... Altfel, ce ar deveni viaţa noastră dacă am vedea schimbul de cuvinte - aşa cum şi e!- ca pe o dificilă transfuzie? Doar în clipele de mare eşec ne încearcă o asemenea bănuială, pe care la prima ocazie avem din noi să o uităm... Doar după ce vom lăsa să se scurgă inutil toată sinceritatea bietului nostru suflet, iar celălalt nu se va arăta în stare să primească niciun cuvânt, vom întrezări, resemnaţi, ocultele legi la care ne predestinează omeneasca apropiere...”

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?”

“Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...”

“Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi?”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”